Capitolul 17-Se poate si mai bine.


Sa mentionez ca sunt o imbecila?Aaa stai..am mai repetat-o de cateva zeci de ori in gand,in timp ce stateam si ne uitam unul la altul,fara sa zicem nimic.

Am deschis gura sa spun ceva,sa ii explic,dar am ramas intepenita.Se uita la chipul meu,cu cea mai indurerata expresie pe care am vazut-o vreodata.

Si stiam ce va urma acum…aceeasi neintelegere dintotdeauna.Ca el e vinovatul pentru tot ce mi se intampla.Dar nu stia ca singurul vinovat era ghinionul care nu voia sa se dezlipeasca de mine.

Linistea deja predomina peste noi si era destul de stanjenitoare situatia.

Avea de gand sa stam asa fara sa vorbim?Nu de alta,dar eu deja amortisem in pozitia asta dreapta.Deja ma pregateam pentru o lectie serioasa a codului bunelor maniere,cand ma intrerupe cu o voce indurerata si sfasiata.

-Si aici se incheie totul,zise,indepartandu-se de pat si scotand o tigara.

Nu stiam ca stau atat de prost cu auzul sau cu receptarea prea grabnica a informatiilor.Ajunsesem sa il cunosc prea bine ca sa-mi dau seama ca nici el nu credea ce zice.Dar avand in vedere situatia de fata…nici eu nu stiam ce sa cred.

Am ramas in aceeasi pozitie nemiscata,asteptand sa zica mai multe,insa nimic.Chinuia biata tigara cu frustarea lui si nu stiam ce il determina sa spuna asta.

Cum sa se termine totul?Din cauza unor prostii?

Nu puteam crede asa ceva..nu exista asa ceva.

-Stiam eu ca se va ajunge aici,continua sa vorbeasca pe un ton slab.Nici macar nu se uita la mine;avea privirea fixata pe un punct din camera si tragea fara speranta din acea tigara ca si cum ar fi ultimul lucru pe care l-ar face in momentul asta.

Fii mai explicit,te rog.

-Habar nu am despre ce vorbesti,intervin cu vocea mea inceata.

Pufni nervos,eliminand tot fumul din plamani,fum care plutea in camera ca o panza deasupra noastra.

-Ce nu intelegi?Scuipa vorbele pe un ton plin de repros,ca si cum eram prea proasta ca sa-mi dau seama de situatia creata.Nu intelegi ca iti distrug viata?Nu intelegi ca oricat as incerca sa nu te ranesc,nu reusesc?

Isi intoarce privirea spre mine,insa nu puteam zice nimic,ca si cum ceva ma impiedica sa ii spun ca nu are dreptate,ca nu e el cel vinovat.

-Esti absurd,reusesc sa zic pe un ton normal,dandu-mi ochii peste cap.Nici macar nu stii despre ce e vorba,asa ca nu mai lua vina asupra ta.

Si-a incruntat sprancenele si scoase alta tigara,pe care o aprinse,si se apropie de mine.Deja simteam cum fumul o sa-mi inunde caile nazale si nu mai era mult pana sa stranut.Uram fumul de tigara,insa se pare ca pe el il calma.Ciudat calmant.

-Sa spui adevarul inseamna sa fii absurd?Zise,uitandu-se la chipul meu si tragand din tigara.Am indepartat cu mana fumul dintre noi,oftand zgomotos.Mi-am strambat nasul de dezgust si cand imi vazu expresia,o stinse imediat in scrumuiera de pe noptiera.A revenit la pozitia anterioara,adica in fata mea,presandu-si buzele,ca si cum se pregatea sa spuna ceva,insa nu isi gasea cuvintele.

-E viata mea Robert,ii spun pe un ton calm si moale.Incercam sa fiu cat mai sigura pe mine si cat mai convingatoare.Cred ca ar trebui sa decid singura ce e bun sau nu pentru mine.Iar eu am decis.

Se uita nedumerit la mine si isi incrunta sprancenele,incordandu-si maxilarul.

Era asa de greu de inteles?

-Sper sa fi luat decizia cea buna,zise pe un ton sfasiat,slab.Indiferent care ar fi ea.

Inca mai puteam fi calma,desi ma enerva foarte tare atitudinea lui negativista.De ce Dumnezeu nu intelegea ca el era alegerea mea?Cea mai potrivita si singura de altfel?

-Nu cred ca ar fi una rea.Pentru ca decizia mea te include pe tine.In viata mea.Concluzionez pe un ton sigur si hotarat,decizia mea finala.

Isi dadu ochii peste cap,iar un zambet chinuit aparu pe chipul lui.Prea fortat

-Cu prietenii tai cum ramane?Zise,aratand spre ecranul laptopului.Cu viitorul tau?Lasi totul balta,pentru o “viata complicata”alaturi de mine?

Am pufnit zgomotos si m-am trantit pe pat.

-Halal prieteni,zic pe un ton ironic.Care iti fac rau pe la spate…spun,oftand.Stai calm;prefer sa ma lipsesc de ei.

Ei nu puteau fi numiti prieteni.Prietenii nu te ranesc,nu te fac sa suferi;ei ar trebui sa te ajute si sa inteleaga.Sa aiba incredere in tine si sa-ti fie alaturi in orice problema.Iar asta era exact opusul termenului”prieten”in cazul meu.Si ei nu erau prietenii mei.

Am batut locul liber de langa mine cu palma,sfatuindu-l sa se aseze alaturi.Nu-mi placea sa-l vad atat de tensionat si preocupat de mine.Il intelegeam…sau mai bine zis,incercam,insa exagera si trebuia sa-l fac sa-si dea seama de lucrul asta.

Si fir-ar!Avea niste idei fixe care erau total gresite.Niciodata nu fusesem atat de sigura in luarea unei decizii.Iar decizia mea era sa plec o data cu el.

Iar pe el trebuia sa il conving ca asta e cea mai buna solutie.

Pentru mine.Pentru amandoi.

Ofta si se indeparta de mine,ducandu-se la geam.Il priveam,uitandu-se in gol,cu o expresie ciudat ganditoare.

-Oricat m-ar durea sa spun asta,nu te pot lasa sa o faci,zise,pe acelasi ton chinuit,fara sa se uite la mine.

Am simtit cum sufletul mi se strange putin cate putin,indurerat si nu voiam sa accept cuvintele lui.

Incet incet,realitatea cruda incepea sa se contureze in fata mea.

Era asa de grava situatia incat el sa zica lucrurile astea?Sau pana la urma totul a fost o distractie?

Nu il puteam intelege.Oricat as fi incercat,nu as fi reusit sa inteleg.

Simteam cum lacrimile o sa-mi inunde ochii,insa trebuia sa fiu puternica si sa nu las sa se vada slabiciunea mea.

Nu contase nimic pentru el?Fiecare mangaiere tandra,fiecare sarut,acea prima noapte?Poate pentru el nu,insa inima mea le avea bine intiparite si de fiecare data imi amintea de ele.

Iar acum voia sa lase totul balta?Tot ce am petrecut impreuna,toate clipele frumoase?

Fiecare celula din mine striga dupa el;fiecare coltisor din mintea mea voia sa fie inundat de mireasma lui si vocea lui.

Il simteam cum ma priveste fix,analizandu-mi expresia si miscarile,insa nu ma puteam uita in ochii lui.Nu voiam sa vad faptul ca avea dreptate;ca totul se terminase aici.

-Asta e ceea ce vrei?Rostesc pe un ton stins,strangand pumnul in asternetul alb de pe pat.

-Asa e cel mai bine pentru tine.Spune pe un ton resemnat,oftand profund.
Si asta pusese capac la toate.Lacrimile mi-au inundat ochii si sufletul ma durea ca si cum ar fi fost rupt in bucati.

Mi-am adunat putina putere pe care o mai aveam in mine si i-am raspuns pe un ton rece si dur:

-Habar nu ai ce-mi face mie bine.Spun,ridicandu-ma deodata si iesind pe usa.

Lacrimile nu au ezitat sa iasa si simteam cum picioarele o sa-mi cedeze.Mi-am lipit spatele de peretele rece,alunecand si punandu-mi capul in maini.

Uram faptul ca nu ma cunostea atat de bine,incat sa-si dea seama ca nu-mi pasa de nimeni sau nimic.Oricum aveam de gand sa fac cum voiam eu si cum imi dicta inima.Iar inima mea il voia pe el.

Fir-ar.

Cuvintele lui imi rasunau in minte ca un ecou…”Asa e cel mai bine pentru tine…”

Cum putea spune asa ceva?Cum sa creada ca viata mea ar fi mai buna fara el?

De cand il intalnisem in acea zi in balcon,se intiparise adanc in inima mea si chiar daca voiam sa-mi impun ca niciodata nu il voi iubi,uite-ma ajunsa aici.Intr-o situatie din care habar nu aveam cum sa ies.

Ma enerva faptul ca el nu voia sa inteleaga.Era asa de incapatanat si avea niste idei fixe,de ma scotea din minti.

Nici nu mai stiam ce sa cred.Nu il intelegeam.Oricat ma straduiam sa o fac.

In ciuda durerii pe care o simteam devinind tot mai profundac,mai era si furia,atunci cand imi aminteam de mesajele de la Marius,care au fost „cheia” neintelegerii noastre.

Cine erau ei sa se bage in viata mea?Cine era el sa-mi spuna mie ce sa fac cu ea?

Si la naiba.Jur ca pentru un singur lucru mai ramaneam la acest post.Sansa accea.

Acea sansa pe care o refuzasem in urma cu 1 luna,insa acum voiam cu ardoare sa mai existe.

Slabe sanse…

Mi-am fixat privirea pe un punct din fata mea si mii de ganduri treceau prin fata ochilor mei,toate intr-o fractiune de secunda,fara sa fac nimic.Un val energizant si racoros ma face sa ma simt usurata…dar in acelasi timp imobilizata de ploaia de ganduri care incepea sa fie o adevarata furtuna in mintea mea.
Ce puteam sa fac?

Printre miile de ganduri care treceau fugitiv prin creierul meu,unul nou se cuibarise adanc si imi dadu o mica speranta.

Williams.Doar atat.

Trebuia sa reusesc sa iau legatura cu el si poate reuseam sa am o sansa..De fapt..habar nu aveam daca era plecat sau nu.

Insa..nu voiam sa plec asa de devreme de aici,desi Marius spusese ca maine ar trebui sa dau o fuga pana acolo.Daca aveau nevoie de mine,trebuiau sa astepte.

Dar eu aveam nevoie de ei.Ma rog,cel putin de unul dintre ei.

Mi-am sters lacrimile,ridicandu-ma si postandu-ma in fata usei camerei mele.Intind mana spre clanta,cand aceasta se deschise,si primul lucru a fost sa-mi inghit nodul din gat cand i-am vazut expresia.Fata lui era retrasa si puteam citi in ochii lui ca regreta.

La fel si eu.

Voiam sa-l scutesc de vina pe care o simtea dupa discutia noastra,asa ca m-am apropiat de el,aruncandu-mi bratele in jurul gatului lui,tragandu-l spre buzele mele.Mi le lipesc delicat de ale lui,contactul lor dandu-mii mii de fiori.Il simteam incordat si pentru un moment am crezut ca nu va reactiona in niciun fel.Buzele lui au prins viata sub ale mele, coordonandu-le delicat si senzual,cu miscari perfecte si bine precizate.Mainile mele erau pline de parul lui moale,ravasit,iar ale lui,pozitionate pe solduri,lipindu-ma cat mai aproape de trupul lui bine sculptat.

L-am impins in spate,adancindu-ne in camera si trantind usa cu piciorul.

….

-Ai nevoie de ajutor?Tresar deodata,la auzul vocii lui calde si la atingerea rece pe mana mea.Ma intorc buimaca spre el,privind cu o curiozitate morbida expresia naturala si zambetul acela imens intins pe fata.

-Recunosc ca sunt placut impresionata,ii spun nonsalanta,zambind.Desi cred ca ai vrea mai degraba sa mi le torni in cap,decat sa ma ajuti.

Ochii lui verzi imi cercetau ganditori chipul si zambetul se retragea putin cate putin.Fara sa vorbeasca,a luat cu grija cana de cafea fierbinte din mana mea, si a inceput sa toarne in fiecare cescuta,cu multa precizie.

Ma deruta atat de tare comportamentul lui,incat nici eu habar nu aveam cum sa-i raspund.
Ieri dimineata se purtase ca un misogin,iar acum ma ajuta.Si parea neobisnuit de binedispus,inainte de a-i raspunde cu raceala mea.

Am oftat infranta,permitandu-i sa se ocupa de pregatirea cafelei,desi mare nevoie avea el de una.

In aceste 2 zile,ninsese foarte mult,asa ca toti au profitat si au iesit afara la o bataie cu zapada.Bineinteles…eu lipsind din grupul lor.Nu ca nu-mi placea zapada.Ba dimpotriva,o adoram.

Insa durerea de cap pe care o aveam nu ezita sa inceteze si eram foarte irascibila.Desi incercam eu sa fiu cat de cat calma,ameteala care ma cuprindea din cand in cand,ma enerva si mai tare.Asa ca renuntasem la aceasta iesire in albul pur al zapezii,preferand sa raman in casa.

Stiam cat de frig e afara,iar ideea mea de a le pregati ceva fierbinte de baut parea a fi cat de cat buna.Nu prea aveam din ce alege,decat cafea si ceai.

Am inceput sa strang de pe masa,paharele si restul de cani ramase.Mai trageam cate un ochi in stanga mea,unde Dan,terminase de pus cestile in tava.

Dupa cateva momente,am realizat ca linistea domina peste noi si am intors capul sa observ daca mai era acolo.Nu de alta,dar daca spuneam ceva,aveam sa ma trezesc ca vorbeam de una singura.

Roseata pe care o avea in obraji il facea sa para atat de simplu si copil,incat puteam sa ma holbez minute intregi la el.Mi-am scuturat capul,greseala mea,caci ameteala ma apuca imediat,iar cana imi fugi dintre degete facand un sunet asurzitor,rostogolindu-se pana in chiuveta.Am simtit cum mi-a apucat umerii,in cazul in care voi ceda.

-Te simti bine?Ma intreba pe un ton in care se simtea ingrijorarea si se uita nedumerit la mine.

Mi-am dus mana la cap,masand usor si simteam cum durerea devenea putin mai usor de suportat.

-Sunt bine,spun pe un ton incet,gatuit,indepartand cu mana libera palmele lui care erau pozitionate pe umerii mei.Si le-a retras imediat,luand un scaun si facandu-mi semn sa ma asez.

L-am asigurat ca nu e nevoie si m-am intors sa recuperez acea cana care supravietuise .

-Lasa-ma pe mine,il aud,soptind langa mine.

-Ma descurc singura,vorbesc serios.Il asigur,incercand sa vorbesc pe un ton serios si clar.Multumesc pentru ajutor.

-Nu ti le-am turnat in cap,asa cum te asteptai,zice,razand incet.

Am stat un moment si m-am gandit.

-Se pare ca nu,sfarsesc prin a incheia discutia asta stanjenitoare care nu ducea nicaieri.

Sau daca mai continua,avea sa se termine cu tipete si ironii,ca oricare alta.

Si chiar nu aveam starea necesara pentru o portie buna de cearta.

Daca foloseam indiferenta in liceu,acum clar nu mai mergea.Desi,atunci cand aparea Cristina,totul se termina cu insulte.Nu ii puteai opri.Erau mai rau ca 2 copii de gradinita care se cearta din cauza unei jucarii.Aveam langa mine 2 vulcani pe cale sa erupa.

Si atunci avea sa fie dezastru.

Rasete si tipete entuziasmate se auzeau mai puternic acum,si am vazut cum intrau toti,plini de zapada inauntru.Nu cred ca aveau multa parte de zapada prin America,asa ca ma bucuram pentru ei.

Am incercat sa afisez un zambet putin fortat si sa imi iau gandul de la durerea de cap care incepea sa nu mai fie atat de insuportabila.Un ceai cald si putina liniste avea sa ma ajute sa scap de ea.

-Ma ajuti?Il intreb,incercand sa compensez gafa pe care o facusem la inceput.I-am facut semn sa ia tava cu ceai,iar eu o luam pe cea de cafea.

Ridica o spranceana in semn de intrebare,iar un zambet ii juca in coltul buzelor.

-Nu te inteleg,imi zice,in pragul usii,pe un ton mirat.

-Nici eu,zic cu o voce resemnata,renuntand la orice semn de incercare de a fi indiferenta.Oricat as incerca.

Am tras aer adanc in piept,si i-am aruncat o ultima privire sincera,inainte de a iesi din bucatarie si a merge direct spre cel care zambea in fata mea.

***

Emotiile se intensificau tot mai mult cu cat ne apropiam de strada pe care stateau parintii mei.Stiam ca ii va afecta destul decizia plecarii mele in strainatate,dar nu aveam incotro.
Ii multumeam lui Dumnezeu ca avusesem norocul de a-l intalni chiar in ultimul moment pe domnul Williams.Ii eram datoare si lui Marius,care ma anuntase ca venise pentru a vedea daca ma mai gandisem la propunerea lui. Si in sfarsit eram in stare sa ii dau un raspuns.Se pare ca el se astepta la decizia mea pentru ca deja facuse toate pregatirile pentru plecarea mea.Orice act care imi era necesar se afla in mapa plina,aflata pe bancheta din spate a masinii.

Cele 4 zile pe care le petrecusem la munte au fost printre cele care imi ramaneau adancite in memorie.Au fost momente proaste,insa si bune,care m-au ajutat.Am prins si mai mult drag de colegii lui Robert si de accea mi-a fost greu sa ma despart de ei.Pana si cu Dan,am ras si am facut glume fara sa ne ironizam sau sa ne certam.Am observat apropierea evidenta dintre Cristina si Mark si mi-am dat seama ca ceva se intampla intre ei,fapt ce mi-a fost confirmat exact de catre ea.Felul in care vorbea si cum se inrosea de fiecare data,ma facea sa ma simt la fel de fericita ca ea si ma bucuram ca in sfarsit se simtea mai bine.Imi aminteam de zilele de dupa despartirea de el,in liceu,si stiam ca nu il uitase.De fiecare data venea la mine si imi povestea,amandoua sfarsind prin a ne plange de mila.

Cu toata nebuneala ei,ramanea tot prietena mea cea mai buna.Chiar daca imi statea pe cap toata ziua si ma obliga sa port hainele pe care mi le alegea.

Ma bucuram de faptul ca Robert reusise sa ramana cu mine,desi habar nu aveam cum l-a convins pe regizor.Insa important era ca se afla acum in masina,mergand la parintii mei.Desi ne-am intors azi dimineata,abia avusesem timp sa-mi las bagajele acasa,iar apoi sa o iau pe drumuri.

Era ora 6 si stiam ca tata venise de la servici,fiind si luni,pana la ora asta avea programul,iar eu ma framantam in scaunul ala nenorocit,in care ma afundam tot mai mult cu cat timpul trecea cu incetinitorul.

Nu-mi faceam probleme cu mama;stiam ca ea va intelege,ca data trecuta cand i-am spus despre mine si Robert,insa tata atunci reactionase intr-un fel in care nu ma asteptam.Iar acum,habar nu aveam cum va fi.

Strazile erau la fel de pustii,asa cum le stiam eu.Toamna deja incepea sa-si piarda din culoare,lasand loc iernii sa vina.Parcul era trist,cenusiu,diferit de cel de acum cateva zile.Copacii erau goi,iar covorul acela de minunat de frunze,parca era neterminat.Abia cateva frunze uscate se mai pierdeau printre pietre,iar vantul le ridica si cobora cu usurinta.

Se simtea prezenta iernii,desi inca eram pe la sfarsitul lui noiembrie.Lunile trecusera atat de repede,incat acum imi dadeam seama ca peste cateva saptamani un alt an avea sa se termine.

Si gandul meu tot la parinti era,cand vocea lui rasuna peste linistea ce domnea peste noi.

-Pe unde ziceai ca trebuie sa o luam?Ma intreba pe un ton cald.M-am dezmeticit putin si mi-am mutat privirea pe geam,ca sa am habar pe unde ne aflam.

-Uhmm..,a doua la stanga,ii zic,indicand cu degetul drumul corect,oftand apoi si revenind la acceasi pozitie pe scaun.

-Cum crezi ca vor primi vestea?Intreba pe acelasi ton,dupa cateva momente de liniste,aruncandu-mi cate o privire nedumerita.

-Sincer?Raspund pe un ton incet,privindu-i chipul.Nu am nicio idee.Nu stiu ce o sa zica,cum o sa reactioneze.

In cap deja mi se formau scenariile.Tipetele si morala tatei,ingrijorarea mamei.

Cum puteam sa le zic in cel mai usor posibil,ca plec?

Mama,tata,stiti….,am ceva sa va zic.Maine voi pleca.

Nu era cea mai usoara solutie.Prea direct,iar efectele vor veni imediat.Starea de soc sau tipetele.Una din doua.

-Calmeaza-te,Diana!imi sopti Robert,impacandu-ma cu vocea lui calma.Totul va fi bine.Zise,in timp ce oprea masina in fata blocului parintilor mei.

Privirile noastre se intalnira pret de o clipa si atunci am realizat ca avea dreptate.El era cu mine,asa ca totul va fi ok.

Sper.

Am inaintat cu pasi inceti,mai rau ca o furnica,spre usa apartamentului.Inima imi batea cu putere si am bagat cheia care zdrangani in usa deja descuiata.Am oftat,deschizand usa si tragandu-l pe Robert dupa mine.

Mirosul care venea dinspre bucatarie,ma invaluia total si aroma imi aduse aminte de prajiturile cu ciocolata ale mamei,din copilarie.Erau preferatele mele si cand avea ocazia,mi le facea atunci cand ma intorceam de la scoala.

Si cum nu putea sa lipseasca,muzica instrumentala a lui Clayderman rasuna in toata casa.

De fiecare data,gatea ascultand muzica,spunand ca intotdeauna o linistea,iar mancarea ii iesea mai buna.

-Si acum am aflat de unde ai dobandit calitatile vocale si cele culinare,zise,in timp ce-mi agatam haina in cuier.

I-am dat un cot usor in sold,si am inceput sa chicotesc,inaintand spre bucatarie.

Mama iesi deodata,cu sortul pe ea si avand cateva pete mici de faina pe fata.Fata i s-a luminat cand ne-a vazut,iar ochii ei ma priveau cu dragostea ei infinita.

-Diana!Exclama,entuziasmata,dandu-mi o imbratisare puternica.Nu stii cat ma bucur sa va vad!Spuse,uitandu-se la amandoi.Ne analiza din cap pana in picioare,iar apoi,un zambet imens ii aparu pe fata.

-Si noi ne bucuram…,ii spun,stergandu-i faina de pe fata,facand o pauza.

-Sa va vedem,continua Robert propozitia neterminata,pe un ton respectuos.Ii adresa acel zambet molipsitor care dadea gata pe oricine si puteam observa cu usurinta cum fata mamei se inrosise.

-Hmm..ce bine miroase,schimb imediat subiectul,luand-o pe mama de brat si intrand in bucatarie.Vechile obiceiuri,nu?Ii spun,indicand boxa de deasupra dulapului.

-Ma cunosti prea bine,zise,aplecandu-se sa scoata tava din cuptor.Dar asezati-va,nu stati in picioare.Tatal tau trebuie sa ajunga;e plecat pana la magazin dupa ce nu stiu condiment.

Ma miram eu cum de nu isi facuse aparitia pe aici.De obicei,statea in calea mamei prin bucatarie,gustand din tot ce facea ea.

Am auzit usa deschizandu-se,iar emotiile revenira,de data asta mai intense.L-am luat de mana pe Robert,uitandu-ma in ochii lui si am inspirat adanc.

-Buna copii,zise,intrand in bucatarie.Ne-a dat o imbratisare calda si s-a asezat cu noi la masa,impreuna cu mama.Se comporta normal,ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Cred ca isi dadura seama,ca trebuia sa vorbesc cu ei ceva important,deoarece amandoi se uitau la mine cu semne mari de intrebare.

Am expirat,incercand sa elimin fiecare emotie care persista puternic in mine.

-Am mai vorbit despre asta,incep sa vorbesc pe un ton calm si incet.Mai tineti minte de acea bursa de la servici?

Amandoi dadura din cap,fara sa zica nimic.Aveam presentimentul ca si-au dat seama deja.

-Ei,bine…,continui,incercand sa gasesc calea potrivita de a le zice.Azi l-am intalnit pe domnul Williams la servici si m-a intrebat daca m-am mai gandit la propunerea lui.Ma opresc,cautand pe fetele lor vreo urma de neliniste sau soc.Fetele lor erau perfecte,fara nicio expresie.Si am acceptat,scot cuvintele clar,pe rand.

Mi-am tinut respiratia in timp ce am vazut cum expresia tatei se schimba – de la nedumerire la uimire,de la uimire la furie.Ochii i s-au indreptat cand spre mine,cand spre Robert,iar apoi,inapoi la ai mamei.

Stiam ca asa va fi.Stiam ca nu va intelege.

Mama doar se uita in ochii mei,fara sa schiteze niciun gest.

Am strans cat de tare am putut mana lui Robert,incat degetele ma dureau.

Tacerea dura atat de mult,incat aveam impresia ca o sa stam asa ceva timp,pana am observat cum,incetul cu incetul,tata isi revenea,desi cateva urme din acea expresie furioasa inca ramaneau existente.Avea o cura proeminenta intre sprancene si parca puteam auzi cum i se rotesc rotitele,analizand fiecare cuvant pe care il spusesem.

Mi-am mutat privirea spre chipul mamei care era la fel de nelinistit si puteam citi foarte bine ingrijorarea din ochii ei,in timp ce ma privea in ochi.Simteam cum sufletul mi se face mic,mic din cauza vinei.Nu voiam sa ii fac sa se simta asa,sa-si faca griji de fiecare data pentru mine.

Am oftat si hotarasem in gand sa rup tacerea daca nimeni nu avea de gand sa o faca.

Fie ca erau de acord sau nu,nu aveam de gand sa dau inapoi.

Nu-mi statea in caracter sa ma cert cu ei,chiar daca voi face cum voi vrea eu.Trebuiau sa inteleaga o data pentru totdeauna ca e viata mea si nu mai sunt un copil.Desi,cateodata ma comportam ca unul…

-Nu voi da inapoi…oricare ar fi opinia voastra,spun,pe un ton incet,frecandu-mi mainile si evitand contactul cu ochii lor.Stiu ca nu e usor de acceptat,dar poate cu timpul va veti obisnui,continui pe acelasi ton,cat de cat calma,desi respiratia mi se deregla din cand in cand.

Linistea predomina,pana cand l-am vazut pe tata miscandu-se stingher in scaun si indreptandu-si spatele.

-Totusi…astept sa spuneti ceva.Spun,uitandu-ma la amandoi si oftand.

-Daca tu crezi ca esti pregatita pentru pasul asta,atunci nu avem nimic impotriva,zise tata,pe un ton trist.E ceva ce ti-ai dorit dintotdeauna,iar acum e momentul.

L-am simtit pe Robert cum se relaxeaza,insa eu nu puteam fi asa.

-Draga mea,zise mama,luandu-ma de mana.Noi avem incredere in tine si stim ca te vei descurca oriunde ai fi.In plus,nu vei fi singura.Spune,mutandu-si privirea spre Robert.

-Sper ca nu mai aveti alte planuri surpriza pentru noi,zise,tata pe un ton amuzant si ridicandu-se de la masa.

Mi-am incruntat sprancenele si m-am uitat la mama.

-Planuri surpriza?Intreb nedumerita.

Tata dadu din cap si mormai ceva ce nu am inteles.

Un chicot amar imi scapa printre buze si stiam ca par penibila,insa chiar nu gaseam alta reactie la ceea ce spusese tatal meu.Nu-i statea in caracter sa fie asa;adica,reactionase total diferit decat atunci cand ii spusesem ca ma mut singura sau despre Robert.

Era asa de calm si mama la fel.

-Diana,zice mama,aplecandu-se inspre mine.Cand plecati?

-Maine.Dar va astept la aeroport.O sa fie acolo si Cris,impreuna cu Dan.

Am vazut cum expresia mamei se intrista dintr-odata,iar o lacrima ii curgea usor pe obraz.

Voia sa para puternica,dar intotdeauna lacrimile o napadeau.Am intins mana,stergand-o si zambind.

-Voi fi bine,o asigur,privind-o adanc in ochi.

-Stim asta,interveni tata in momentul nostru emotionant,pe un ton serios.

-Ramane sa ne vedem maine,da?Intreb cu un zambet larg pe buze.

-Acolo ne gasesti,zice tata,in timp ce ne-am ridicat.

Ma bucuram ca totul se terminase cu bine.Si ma bucuram de faptul ca aveam 2 parinti grozavi.

Poate nu meritam toate astea;sa fiu inteleasa,sa fiu iubita,sa am un viitor pe care mi l-am dorit dintotdeauna.Insa multumeam lui Dumnezeu ca ma ajutase sa trec peste toate cu bine si uite-ma acum,facand un pas pe care niciodata nu credeam ca aveam sa-l fac.

-Ai avut dreptate,ii spun lui Robert,in timp ce pornea masina.A fost bine.

Clatina din cap si imi zambi strengar.M-am intins spre locul lui,sarutandu-l delicat pe obraz si luand traiectoria spre buzele lui.

-Vrei sa ajungi intreaga acasa?Ma intreba,chicotind.

M-am indepartat putin si mi-am dat ochii peste cap.Nu era o idee chiar asa de buna sa-mi dau frau liber instinctelor,insa dorinta care ma cuprindea de fiecare data cand ii inhalam mirosul irezistibil ma facea sa ma simt slaba.

-Nu vreau sa ajung acasa,soptesc,apropiindu-ma mai mult si punand o mana pe piciorul lui.L-am simtit cum a tresarit si frana brusca m-a trezit din prostia pe care era sa o fac.
Mai bine ar fi fost daca dadeam cu capul de bordul masinii,asa macar imi venea mintea la loc si nu zbura prin alta parte.

M-am stabilizat in scaun,afundandu-ma in el si rosind puternic.Un chicot incet se auzi din partea lui si mi-am intors capul rapid,cautand motivul amuzamentului lui.

-Maine o sa fie o zi plina,spune,dupa cateva momente de liniste,in care am stat si mi-am concentrat privirea pe el.

Am dat din cap si mi-am mutat privirea pe fereastra lasandu-mi capul pe spatarul scaunului.

Avea sa fie ziua mult asteptata de mine.

Anunțuri

Responses

  1. primaaa :X

  2. in sfarsit:):X

    trista scena dintre ea si rob la hotel..dar ma bucur ca s-au aranjat lucrurile:D

    nush de ce dar am impresia ca dan simte ceva pentru ea..:D

    spor la scris:*:*

  3. frumos; iar urmatorul capitol sper ca nu se va lasa asa mult asteptat.

  4. foarte frumos :X:X
    imi place ca pana la urma totul s-a rezolvat :X:X
    il astept nerbdatoare pe urm :X:X
    pwp :*

  5. Plin de emotii, trairi intense. Mi-au dat lacrimile la scena cu parintii. Succes si inspiratie mai departe!

  6. n’ai scris partea cand ii spune lui robert ca merge q el in america :(?mi’ar fi placut :X .oriqm este frumos capitolul >:D< xoxo

  7. Abia astept sa ajunga Diana in SUA. Acolo cu siguranta totul va fi palpitant si probabil si ea se va schimba putin, va deveni mai puternica si sigura pe ea 🙂 kisses:*

  8. am citit si eu capitolul:> si intradevar „se poate si mai bine” ca sa te citez pe tine. imi pare bine ca parinti dianei n-au reactionat prea urat la afkarea vestei, si de asemenea e bn ca lucrurile dintre ea si rob merg bn;)
    si capitolul 18 sper sa apara curand8->
    >:D<:*


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: