Capitolul 22-Nu visa.S-a terminat.


Rob point of view

E greu sa fii puternic,in aceste conditii,cand viata asta mizera iti da sanse sa ii pui capat naibii odata.Sa renunti dracului la tot si sa te lasi purtat de intunericul din camera pustie,dar care acum ceva timp pastra aroma ei.Aroma dulce de vanilie care imi indulcea diminetile atunci cand iesea de la dus,trupul gingas si delicat care umbla prin camera,imprastiind in jurul ei fericire si iubire,vocea care ii suna ca un clopotel atunci cand imi striga numele sau doar cand…vorbea.Toate astea s-au asternut exact ca praful care il vedeam in fiecare colt al casei.

Fumam…nici macar nu mai stiu a cata tigara,insa era din al doilea pachet inceput.Adoram imbufnarea ei usoara atunci cand ma vedea de fiecare data cu o chinuita de tigara in gura,si ura fumul si mirosul care ma invalui adeseori.

Eram aici..in acest loc,in aceasta casa,unde amintirile erau demult apuse,unde fiecare firicel de oxigen era pierdut ca si cum nimeni,cineva cu sange si inima care sa ii bata,ar mai fi trecut pe aici.

Stateam atintit in mijlocului camerei si simteam podeaua din ce in ce mai dura si parca ma ducea la fund.Privirea mi-a cazut  pe patul gol,pe cearsaful cu care adesea era invaluita si se zvarcolea in bratele mele,sifonandu-l.L-am atins usor,si am simtit cum un fior imi strabatu tot corpul.Degetele mele au apucat dur cearsaful,aruncandu-l intr-un colt al camerei.Particule de praf pluteau in aer si se asterneau din nou pe acel pat.

Stropii se loveau puternic de fereastra rece a balconului,iar copacii din jur erau inlantuiti de un vartej care ii misca in toate partile,ca si cum ar fi vrut sa ii scoata din radacina,sa-i rupa,ca nimic care imi aducea aminte de ea sa mai existe prin jur.Pleoapele mi s-au inchis instantaneu,in ciuda vointei mele,si un aer usor trecu pe langa urechile mele ca un suerat.Ca si cum o simteam ca era aici,ca era reala,am inceput sa merg cu pasi usori spre trupul care se misca incet prin jurul meu.

O simteam ca e ea…stiam ca e ea.Ii priveam chipul,ii citeam ochii caprui arzand de dorinta si buzele tanjind dupa un sarut.Statea nemiscata,asteptandu-ma pe mine sa ajung la ea,sa ii invalui trupul intr-o imbratisare puternica,sa ii simt caldura si sa nu ii mai dau niciodata drumul.Zambea,un zambet radiant,rochia ei alba,de in,fiind invaluita de usoare brize de vant,pe care insa eu nu le simteam.Insa in acel moment nu voiam sa simt nimic,doar pe ea.Am cuprins-o usor de mijloc si un val de emotii au trecut prin mine la atingerea ei.

Si totusi…ceva era ciudat.Chipul ei nu schita niciun gest,doar zambea,iar ochii ei luminau.Nici macar nu se misca,se uita la mine si racoarea din jurul ei  imi dadea fiori.Am strans-o aproape involuntar la piept si am tras adanc aer in piept,tacerea devenind un zid intre noi.

“-Timpul iti va vindeca ranile si vei uita.Fii fericit,Rob.Iti doresc asta din toata inima…”

Aud vocea ei delicata si dulce in indepartare,ca un ecou,simtind cum orice fir de ratiune imi dispare.

Si atunci am deschis ochii,iar peretele alb sters mi se afisa in fata,vantul puternic ravasindu-mi parul si stropii de ploaie udandu-mi fata.

Am aruncat o ultima privire spre ceea ce a insemnat totul pentru mine,inchizand usa in urma mea si lasand orice amintire,inchisa acolo pe vecie.

Visele pier,ca si cum nu ar fi existat speranta;parca fuge de lumina si se ascunde adanc in intuneric,incat nimeni,vreodata sa mai creada in ea.

Chiar daca timpul trece,uneori uiti ca nimic din tot ceea ce este frumos,ramane doar o amintire si ca o panza,mult prea subtire totul se rupe incet.

Zilele treceau intr-un ritm dureros de lent si simteam cum viata mea nu mai capata niciun sens normal.Nu de cand ea a plecat,in nestire,fara sa zica nimic.

Inima imi bate. Peretii sunt albi si linistiti.Supravietuiesc. Incerc.

Intunericul se indeparteaza de el insusi si lumina il invadeaza si-l subjuga. Nu-i nimeni altcineva aici doar respiratia monotona si acordurile prelungi de la o chitara.

Dupa parerea multora,nu mai puteam sa continui asa.Deveneam o epava parasita,fara chef de nimic si care isi petrecea timpul intr-o camera de hotel mica si care parca ma inghitea.

Nu intelegeam.Oricat de mult incercam asta.

Am cautat-o ca un nebun peste tot,am intrebat in dreapta si in stanga despre ea,pe prieteni,colegi,insa nimeni nu stia unde se afla.Ca si cum ar fi disparut… pentru totdeauna. Este inspaimantator cand pleci si abandonezi lucruri care nu vor mai reveni, niciodata. Acum ce pot sa spun?Ca nu ma simt ca un nenorocit deoarece nu am facut-o fericita?Ca a trebuit sa avem o relatie in secret,pentru ca stiam prea bine ce s-ar fi intamplat daca se afla.Poate asta era cauza…poate nu mai voia o relatie in secret,ascunsa de vazul lumii si voia sa fie libera in sfarsit.

I-as fi respectat decizia;oricum..ce i-as fi oferit eu?Nu destul pentru persoana ei.

Dar macar sa ii aud vocea,sa stiu ca e bine,oriunde ar fi ea si cu cine.

Furia ma apuca de fiecare data,cand ma gandeam ca ar putea fi cu altcineva.Ca altcineva o va atinge,altcineva ii va saruta buzele moi si altcineva ii va spune cat de mult o iubeste.

Insa nu voiam sa cred asa ceva;ea nu putea fi cu altul.

Tineam in mana acele foi galbene,unde notele se imbinau si formau acel cantec pentru ea.Pe care,in atata timp,nu am avut ocazia sa il arat.Poate era singurul lucru pe care il aveam pentru ea si care imi amintea adanc de ea.O sclipire mi-a atras atentia,iar ochii au privit obiectul stralucitor.Era bratara de aur.Cu numele ei gravat pe ea,care inca atarna de incheietura mainii mele.

Visul si realitatea sunt lucruri total diferite.Si nu le poti avea pe amandoua.Visul e frumos…realitatea e mult prea dura.

Nu toate zilele vor fi senine,nu vei obtine intotdeauna ceea ce iti doresti si poate nu stiu intotdeauna ce fac,insa voi incerca sa fac lucrurile sa mearga putin mai bine,decat sunt acum.

Si in ce consta asta?Habar nu am.

Insa voi incerca sa uit…chiar daca inima mea pastra amintirea ei ca fiind ceva foarte pretios si important pentru mine.

Pentru ca asa era si asa va fi pentru totdeauna.

Ea.Totul.

Diana point of view

Mi-am dat seama ,intr-un fel ciudat,ca un mod perfect de a iubi este sacrificiul.Sa te indepartezi tu,pentru fericirea celorlalti.

Si stiam ca asta era singura solutie,pentru ca toti din jurul meu sa fie teferi si sa isi traiasca viata linistiti.

Orasul era atat de trist,de intunecat,de tacut.Eram doar eu cu gandurile mele si linistea care ma insotea peste tot.De ceva timp nu am mai admirat natura,o frunza picata pe jos,vantul usor care trecea prin parul meu.

Privesc din nou inapoi si imi vine sa plang.Oricat as vrea,nu pot trece peste acele momente.Pur si simplu nu pot.Ma intorc mereu la ele cu toate ca stiu ca imi fac rau singura.Eram din ce in ce mai obosita.Simteam cum toate se apasa peste mine, ca niste munti care se clatina intr-o parte si-n alta, ca niste valuri care tot vin spre mine,insa  fugeam si fugeam, iar valurile ma urmareau, lasandu-le pana la urma sa cada peste mine.

Oricum..raspunsul era cert:plecarea.Oricat as fi cantarit in balanta intamplarile,prietenii si el…,stiam ca dorintele ascunse,stinse ca un felinar,deciziile luate si fiecare moment aveau sa piara.Pentru totdeauna.

Insa in inima mea nu aveau de gand,chiar daca destinul se incapatana sa-mi puna piedici,mult prea multe ca sa ma impiedic si sa renunt.

Lacrimile curgeau nu pentru un motiv anume,ci pentru toate.Pentru lunile care au trecut,pentru zilele ce au urmat si pentru ce va fi.

Nu simteam nici macar frigul,care strabatea furios prin mine,care imi ingheta fiecare parte din mine si ma facea sa tremur necontrolat.

Poate ar trebui sa fiu fericita.Poate altfel ar fi trebui sa ma simt. De fapt cred ca sunt fericita dar foarte putin. Pentru ca ma macina o durere sfasietoare si se amesteca una cu cealalta si nu iese nimic.

Ma indrept spre locul cel mai linistit,aici unde vorbesc,chiar daca nu primesc vreo replica inapoi.O adunatura de oameni tacuti,reci…2 oameni atat de tacuti,atat de reci.

Intru pe poarta mica si chiar daca pe majoritatea oamenilor acest loc ii infricoseaza,pe mine ma linisteste.Imaginea e prea dura pentru unii,insa mie mi se pare una placuta.

Ma asez in genunchi si zabovesc o clipa,in tacere la mormantul parintilor mei. Prin minte imi trec o mie de ganduri, un adevarat vartej de amintiri.

Am ingenuncheat definitiv.Nu cred mai am putere sa ma ridic si sa continui.Prea multe s-au adunat,prea multe intamplari mi-au dat dureri de cap si nopti intregi nedormite.

Mi-a spus cineva ca putere gasesti usor.Trebuie doar sa te gandesti daca lucrul pentru care trebuie sa te ridici merita cu adevarat.Cred ca de aici incepe tot declinul.Ca sunt constienta ca nimic din ce duce spre ceea ce as vrea eu,nu mai merita osteneala.

Imi doresc din tot sufletul sa nu ma mai urmareasca tot ce ma urmareste acum.Nici amintiri,nici cuvinte,nici regrete.Nimic.

Un nod puternic mi se pune in gat,iar lacrimile imi curg fara sa vreau pe fata si imi vine iar sa ma inghemuiesc de durere.

Sunt satula sa aud, sa sper, sa astept noptile tarzii muscandu-mi perna de nervi,cand nici macar nu stiu ce astept.Lumea mea parca se clatina intr-un abis plin de deceptii si delir.

Nimic nu e bun pana acum.Singurul lucru frumos pe care l-am avut in intreaga mea viata,a fost ca l-am intalnit pe el.Si nici macar de asta,viata nu mi-a dat sansa sa ma bucur pe deplin.

Am incetat de mult sa mai cred in miracole si totusi, undeva, in adancuri staruie ideea ca cineva, se joaca cu un gigantic intrerupator, pe care desigur este stilizat numele meu si ca va exista un moment in care va spune : “Gata!Ajunge.Te-am chinuit destul.Ia si tu o pauza si zambeste.”

Buzele mele nu mai pot decat sa schiteze zambete banale.Imi e foarte greu sa ma prefac ca sunt bine,cand ma afund tot mai mult in tristete.Zi de zi incerc sa ma ascund de mine,sa par puternica in fata tuturor,insa e din ce in ce mai greu.Iar totul pare atat de greu pentru mine,caci presimt ca in orice moment ma voi prabusi.

Prea mult am suferit,insa nu ma plang.Poate asta imi este soarta…poate trebuie sa merg mai departe,insa oare pot?

Aflarea vestii despre moartea parintilor mei a fost ca un cutit infipt direct in inima si rasucit.Ca un picior care ma tinea tintuita la pamant si ma lovea in moalele capului.

Banalul accident de masina…in care un imbecil betiv pierdea controlul volanului si ajungea in alta masina,cea de pe sensul opus.Masina parintilor mei…celor care mi-au dat viata si m-au crescut.

Cei care m-au alinat si intotdeauna au fost alaturi de mine,au fost rapiti printr-un mod parsiv.

M-am indepartat…asa cum mi s-a spus.Am renuntat la fericirea mea si la tot ce insemnam eu,pentru binele lor.Si tot cineva a avut de suferit.

Cantaream mii de optiuni si intrebari fara raspuns,iar gandul care nu imi dadea pace era ca cineva pusese la cale totul.Acel cineva care reusise pana la urma sa imi fure pe cineva drag,desi am urmat tot ce mi-a zis.

Prea mult timp a trecut..prea mult timp pierdut si prea multa suferinta.Aveam nevoie de ei.Aveam nevoie de mama si tatal meu ca sa ma aline in momentul asta.

Ma hraneam doar cu amintirile lor,cu imaginea mamei atunci cand era vesela si a tatei cand ne privea cu dragostea lui infinita.Imaginile lor care vor ramane pentru totdeauna in sufletul meu.

Cateva picaturi de ploaie au lovit piatra dura si rece,pe care erau gravate numele lor si am simtit cum inima mi se despica in mii de cioburi,iar ultimele lacrimi s-au scurs din ochii mei.

Am simtit o mana pe umarul meu si o umbrela neagra m-a acoperit impotriva stropilor de ploaie.

-Aminteste-mi data viitoare,sa nu te mai insotesc,zice cu o voce rece si i-am aruncat o privire dura.M-am saturat sa vad cum te distrugi singura.

-De parca ti-ar pasa.Tie sau vreunui membru din familia asta tampita,pe care mi-as fi dorit sa nu o cunosc vreodata.Spun,plina de dezgust si simteam cum furia ma cuprinde,numai cand ma gandeam ca trebuia iar sa ma intorc in acea casa.

L-am vazut cum a zambit ironic,pentru stia prea bine ce parerea aveam eu de familia Weisz din care,din nefericire faceam si eu parte.-

-Apropo de familie…stii ca Richard te asteapta nu?Ma intreaba curios,accentuand numele lui.

Am dat din cap,in timp ce inaintam cu pasi mici,prin ceata deasa spre masina neagra.

Invarteam cu finete paharul cu vin rosu in mana,in timp ce stateam si asteptam sa zica ce are de zis.Si asa imi era greata de comportamentul lui si de orice tinea de persoana lui ca sa mai suport sa astept pana se hotara sa zica.Doar pentru ca ii promisesem mamei inainte sa moara ca voi petrece ceva timp pe aici,pana ma voi intoarce in Romania,asta nu insemna ca trebuia sa le vad mutrele de acrituri batrane si zbarcite ale bunicilor mei in fiecare zi.

Chiar daca imi erau rude de sange,eu ii consideram straini si preferam sa stau de parte de ei si de familia lor.Toata lumea era infumurata si toti umblau dupa averea lui Richard,bunicul meu,care era destul de mare.

Oricum,stiam ca nu avea de gand sa dea ortu’ popii prea repede,deoarece se mentinea,asa ca ridicolele lor incercari de a se da bine pe langa el,pentru a fi trecuti in testament erau in zadar.

Si nici macar nu stiu de ce imi bateam capul cu ei,pentru ca toti erau facuti din acelasi aluat.

Kevin,care purta numele meu si nu era nicio coincidenta de nume,era fratele meu vitreg.Era mai mare ca mine cu 2 ani jumatate,si era baiatul tatalui meu.Richard il prefera mai mult pe el,si asta nu ma deranja deloc,deoarece niciodata nu fusese de acord cu casatoria dintre mama,care nu era foarte instarita si tata,care avea o adevarata avere lasata pe numele lui,in caz de se insura cu cea care ii era promisa.Adica..o englezoaica,pe care nici macar nu o iubea,insa avusese o aventura cu ea,inainte de o cunoaste pe mama si din care a rezultat Kevin.

Oricum..prea multe detalii nu stiam,doar ca tata fusese amenintat ca va fi dezmostenit in caz de se va gandi sa plece in Romania.Insa el si-a urmat inima,asa cum imi zicea si mie de fiecare data cat de frumoasa este iubirea si ca intotdeauna trebuie sa cauti in adancul sufletului omului,pentru ca acolo este frumusetea adevarata.

Si acum,stateam si priveam prin paharul de sticla,prin lichidul rosu aprins al vinului,chipul cam deformat al Samanthei Weisz,bunica mea.Deformarea se datora formei paharului,in niciun caz,nu era asa.Ba dimpotriva.Era cea mai eleganta persoana pe care o intalnisem pana acum,avand acel aer specific londonez.

-Am venit asa cum mi-ai cerut,incep discutia,continuandu-mi rolul indiferent,pe un ton calm.

Stiam ca eram nepoata nedorita de ei,si nu ii condamnam pentru motivul asta,asa ca nu aveam de gand sa arat respect cuiva care nu merita nici macar atentia mea.

-Stiu ca nu am fost prea apropiate,insa iti inteleg durerea.Zice,inconjurand biroul maiestuos din lemn maro si ajungand in fata mea.Au trecut saptamani de cand esti in starea asta si nu e bine pentru tine.

Am pufnit si mi-am dat ochii peste cap precauta.

-Nu cred ca esti in masura sa imi spui ce sa fac,spun pe un ton rece,acelasi ton cu care obisnuiam sa vorbesc cu ei si cu toti din jurul meu.Si nu stii nimic despre durerea mea.Pentru daca ai sti,niciodata nu i-ai fi chemat aici,in Anglia.Erau fericiti acolo,dar voi,ca de obicei,ati distrus totul.

Am inceput sa strang paharul in mana cand i-am vazut privirea trufasa si plina de sine.

-Vorbesti fara sa ai habar,fetito.I-ai intrebat pe parintii tai de ce au venit aici?De ce tatal tau s-a hotarat tocmai acum,sa isi viziteze familia?Banuiesc ca nu…a fost prea tarziu.

Fierbeam in mine de furie,iar sangele imi circula nebun prin vene.Daca nu ii vopseam eu fata de batrana amarata,atunci nu ma numeam Diana Weisz.

-Nu ma intereseaza motivele lor.Tot ceea ce stiu e ca voi sunteti vinovati.Nu stiu ce ati vrut prin asta,insa sper sa traiesti cu aceasta vina in tine si sa te macine pana la remuscari.

Deja furia era prea mare,desi incercam eu cat de cat sa ma calmez si sa nu izbucnesc.Macar putina ratiune sa mai am in mine,daca celelalte erau disparute.Sufletul meu era prea secatuit ca sa mai stiu altfel de sentimente,cele pure.

-La fel de incapatanata si serioasa ca tatal tau.Insa gresesti,Diana.Pentru ca daca nu ai fi fost tu,nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat.Daca nu ar fi fost lipitoarea ta de mama,care s-a tinut de gatul lui,pana s-a casatorit cu ea,fiul meu ar fi trait pana acum.Si Kevin ar fi avut un tata,iar mostenitorul nostru era unul demn de numele Weisz.

M-am ridicat instinctiv,aruncandu-i paharul in fata.Nu puteam crede ca exista atata rautate intr-o persoana ca ea.Si se mai si zvonea ca e o femeie formidabila si demna de urmat.

Demna de urmat pe naiba,caci eu o uram din tot sufletul meu.Pentru vorbele ei,pentru faptele ei,pentru felul in care s-a comportat in toti acesti ani.

-Tu nu ai niciun drept sa vorbesti asa despre mama mea!Marai cu ciuda,in timp ce se uita cu ochii iesiti din orbite la mine.Si puteti naibii sa-i dati toti banii lui Kevin,daca asta va intereseaza cel mai mult.Nici macar sa nu va mai amintiti vreodata ca am existat ca nepoata a voastra.Si poate nu sunt demna de numele vostru,insa de numele tatalui si mamei mele sunt foarte mandra.Iar tu nu ma vei face sa-mi schimb parerea.

Am scuipat cu ciuda si dispret ultimele cuvinte,luandu-mi poseta,deschizand usa nervoasa si dand peste Kevin.

-Ai obtinut ceea ce ai vrut.Bani.Asta era tot ce te interesa,i-am spus rece si cu furie,trecand pe el si pe langa ospatari ca un vartej.

Rob point of view

Constiinta imi urla in timpane sa nu renunt.Se spune ca speranta moare ultima…si eu ca un idiot ce eram inca speram.

Gandul ca i-am auzit vocea,in sfarsit,desi era una ragusita si simteam ca ceva nu e in regula,ma mai linistea putin.Macar era bine…si doar cand imi aduceam aminte cum mi-a murmurat numele usor la telefon,inima imi crestea din ce in ce mai mult.

Si acum nu ma rezumam doar la asta.Voiam sa o vad…si voiam asta cu ardoare,deoarece nu era de ajuns.

2 ciocanituri s-au auzit in usa si cu pasi agale m-am indreptat spre ea.

-Ok…Cristina o sa ma omoare pentru asta,zice,trecand rapid pe langa mine,cu o voce agitata.

Am ridicat o spranceana,in timp ce inchideam usa si ma uitam nedumerit la el.

-A sunat.Zice pe un ton precipitat.A sunat-o si a zis sa vina in Londra sa se intalneasca.

-A sunat cine?Intreb confuz,pentru ca habar nu aveam la ce se referea.Si stiam prea bine ca mark nu era genul care dadea prea multe detalii.

-Diana,omule.Zice exasperat,ca si cum eram prea prost ca sa imi dau seama.Si o sa ma ia naiba daca afla ca ti-am zis,dar m-am saturat sa te vad asa.Toata ziua lenevesti ca un trantor in camera asta,care apropo,necesita ceva curatenie.

Nu stiu ce zicea in momentul asta,pentru ca nu intelegeam nimic si nici macar nu eram atent.Doar cuvintele lui imi rasunau ca un ecou in minte:”A sunat-o si a zis sa vina la Londra[…]”

-Diana e in Londra?!Intreb cu o voce tremurata,in timp ce mi-am scuturat capul mecanic inainte si inapoi.

-Nu,prostule.E in Honolulu si se da cu barca pe nisip.Normal ca e acolo…si ar fi cazul sa te grabesti,pentru ca la ora 2 Cristina are avion,si cred ca o va astepta la aeroport.

-Dar ai spus ca ea nu stie,zic la fel de nedumerit si incapabil sa ma mai gandesc la altceva decat la faptul ca o voi vedea dupa atatea luni de zile.

-Intr-adevar…nu stie.M-a pus sa jur ca nu iti voi spune,insa cred ca va intelege,daca ii vei explica.Si la naiba,ca nu mai este timp,zice rapid,uitandu-se la ceas.

-Trebuie sa o duc la aeroport.Eu ii voi explica pe drum sau macar o voi pregati pentru asta.Tu sa fii acolo imediat.

-Fir-ar!E 1 ceasul.Cand naiba vrei sa ajung acolo?Spun pe un ton nelinistit si uitandu-ma cum iese rapid si incepu sa coboare scarile.

-Nu stiu ce dracu e cu tine azi,dar exista acest mijloc numit masina cu care ajungi imediat la aeroport.

Nu l-am mai auzit,caci o zbughise rapid pe usa hotelului.M-am intors pe calcaie si inca analizam,cand sunetul enervant al telefonului se auzi din camera.

Era palida si supta la fata.Pometii ii erau putini mai proeminenti,iar ochii ii erau umflati de la nedormit sau plans.Isi sprijinea capul intr-o mana,ca si cum il avea prea greu si ofta deseori.Slabise…mult.Nu ca avea prea multe kilograme si inainte,insa acum aproape nu o mai recunosteai.

Desi nu o vedeam de aproape,deoarece Cristina imi interzisese sa ma apropii,asta daca mai vreau sa merg,puteam observa cu usurinta oboseala de pe chipul ei si faptul ca pleopele i se inchideau des o dadea de gol.Buzele ei abia i se miscau si mai schita cate un zambet chinuit din cand in cand.

Privirea Cristinei umbla prin jur adeseori si stiam ca Diana isi va da seama ca ceva nu e in regula.Si-a intors si ea privirea obosita inspre mine,insa nu era in stare sa ma observe.Stateam in masina,urmarind discutia lor de la cafenea.Macar atat…sa o vad,desi stiam ca nu e bine,si voiam sa stiu ce patise.Si voiam sa fiu langa ea,insa nu stiam motivul pentru care ea ma voia departe.

Am oftat lasandu-mi capul pe spatele scaunului,iar mainile mi se odihneau pe volan.

Eram in cartierul Soho.Vestitul cartier al cafenelelor,colindat de mine in majoritatea timpului pe care il petreceam in Londra.

Voiam sa o vad mai de aproape… sa ii retin mai bine chipul,acum ca aveam ocazia.

Am deschis portiera,punandu-mi ochelarii si traversand strada.Am vazut cum Cristina a intepenit,privindu-ma pe furis,in timp ce mi-am luat o masa intr-un colt indepartat.Am apucat un ziar si mi l-am pus in fata si am inceput sa acord atentie persoanei importante pentru mine.

-Si asta e tot ce s-a intamplat,o aud,spunand cu o voce trista si sfasiata.Nu pot trece peste asta..oricat as incerca.Nu o auzeam prea bine.Murmurul ei era prea incet,iar muzica care rasuna in boxe era mult prea tare ca sa o inteleg destul de bine.

Cristina se foia in scaunul ei agitata si stiam ca era asa din cauza mea.

-Cred ca ar trebui sa cerem nota,zice,pe un ton putin mai inalt.

-Da..ar fi bine.

Nu puteam sa o las sa plece asa.Nu acum,cand nu stiu daca mai eram in stare sa o las sa plece.Fusese destul de greu atunci cand a plecat,a fost greu sa o pierd si a fost greu sa o vad din nou.Si e…inca e foarte greu.

M-am ridicat brusc,varsand ceasca de cafea si ziarul mi-a alunecat din mana.

Ochii ei obositi ma studiau atent si am vazut cum incet incet socul isi facea aparitia pe chipul retras.

Apoi cu voce moale si slaba mi-a pronuntat numele,inainte de a se prabusi pe pamantul rece.

Anunțuri

Responses

  1. vaiiiiiiiii:x
    prin cate a trecut Diana…
    imi pare rau ca parintii ei au murit..e din cauza nemernicului care o ameninta pe Daian, nu? ticalosul
    rudele ei sunt necioplite si fara pic de sentimente, deja nu le agreez:))
    rob sufera si el prea mult, nu mi se pare corect[-(
    vreau sa se trezeasca D. si sa nu-l mai indeparteze pe Rob…bineinteles ca visez si eu:)) (ora e de vina)
    excelent capitol girl>:D<:*

    • Da..a trecut prin multe si inca va trece.de fapt..accidentul chiar a fost o pura intamplare nefericita.si ea nu se poate multumi cu gandul asta..ar cauta razbunare daca ar sti in cine si prefera sa dea vina pe cei din familia ei si chiar si pe ea insasi.Rudele ei sunt aristocrate :)).pline de bani si infumurate,care nu isi vad de lungul nasului.
      Rob sufera…mult chiar.oricum..nu va voi tine mult in suspans deoarece urmatorul capitol va aparea destul de repede,peste cateva zile,deoarece voi fi plecata.
      Te pup si sarbatori fericite>:D<

  2. E atat de profund capitolul asta :xx.Imi pare extrem de rau pt ce i se intampla Dianei.In ultimul timp numai de necazuri are parte…:|.Iar Robert ar trebui sa-i fie alaturi de ea,fie cu voia sau fara voia ei.Insa imi pare tare rau de parintii ei.Oricum,ai descris excelent starile emotionale a fiecaruia.Chiar ma tii cu sufletul la gura,ca de obicei de altfel,sa vad ce se va intampla cu Diana si relatia ei cu Rob. xoxo :* >:D<

    • hey dana:*.Ma bucur ca ti-a placut si ca am reusit sa transmit cat de cat starile amandurora.robert nu a stiut nimic de ea de foarte mult timp;ea a plecat fara sa zica nimic si nici macar cristina sau altcineva din jurul ei nu stia.asa ca incercarile lui de cautare erau in zadar.
      Iti doresc Paste fericit alaturi de cei dragi:*

  3. am citit nerabdatoare azi noapte cand am vazut ca ai publicat, insa eram mult prea coplesita, confuza, si socata, asa ca am preferat sa revin azi, sa recitesc, sa analizez inainte sa imi astern aici impresiile. si am ajuns la aceeasi parere, aceea ca acesta e cel mai frumos capitol. cel mai complex, complet, emotionant. are ceva aparte, si desi durerea ar putea influenţa negativ, aici are rolul ei fix si bine incadrat.
    incredibil, avand in vedere inclinatia mea spre pragmatism si optimism, dar spun sincer ca acest
    capitol e preferatul meu. Poate pentru ca e cel in care Diana isi ia in frau propria viata, si decizii, si ajung ca cei din jur sa depinda de ea, si nu invers, cum se intampla pana acum. desi sufera, se vede transformarea ei uimitoare, cat de puternica a devenit, si faptul ca a hotarat sa duca tot calvarul singura, fara un umar pe care sa planga, dovedeste acest lucru. E preferatul meu si pentru ca Diana abia acum se descopera cu adevarat, afla cine si cum e, atat din punct de vedere spiritual, al caracterului, dar si ca individualitate, genealogie.
    e impresionanta aceasta parte din poveste si abia astept continuarea. te felicit din tot sufletul , si inca nu vreau sa ma gandesc prea mult la ce ai scris in post, ca nu vor mai fi multe capitole. iarta-ma, dar interiorul meu inca nu e pregatit si refuza
    cu desavarsire sa constientizeze si, mai ales, sa accepte asta :))

    kisses and hugs ! :*:* Si sarbatori fericite alaturi de cei dragi

    • ai dreptate krisz:*.si mie mi s-a parut cel mai bun capitol de pana acum :)).nu stiu de ce…insa de obicei,vreau ce-i mai bun la un capitol,si dak nu imi iese asa cum vreau eu,degeaba ma mai straduiesc sa il scriu.capitolul asta cred ca a avut vreo 4 variante,total diferite :)).eu am crezut ca poate a fost prea dramatic,faptul ca s-au despartit,ca parintii dianei au murit si prin ce trece ea.
      stiu cum e atunci cand nu vrei sa se termine :D,insa tot va trebui intr-un final.si nu vreau sa il prelungesc prea mult.o dau in sf-uri :))
      si eu te pup:*

  4. oh, m-a luat valul si acum am observat ca l-am uitat pe dragutul de rob :)) omg, cum s-a putut intampla asta ? uimitor, dar se pare ca e posibil :)). in capitolul asta mi-am indreptat toata admiratia si preocuparea catre diana, she is the winner.
    rob oricum e un scump si un dulce. se evde cat sufera,cat se macina, cat il chinuie situatia si faptul ca e neputincios, ca e legat de maini. ai scris excelent din punctul lui de vedere si a fost o ocazie buna sa descoperim cat de sensibil si profund e el de fapt. gata. am aberat destul pe aici :)) pup.

    • nu stiam daca o sa-mi iasa exact asa cum vreau eu partea scrisa din pct de vedere al lui rob.aveam cateva dubii ca nu va fi atat de bun.insa ma bucur ca a iesit pe placul tuturor.intr-adevar,rob sufera,nici nu stie de ce a plecat sau cu ce motiv.se crede vinovat pentru de asta,desi nu e.crede ca nu i-a oferit destul sau pur si simplu ca nu a iubit-o suficient de mult.
      in ce consta aberatul :)),pe mine nu ma deranjeaza.si eu cateodata zic multe si chiar le consider aberatii :))

  5. hy
    Ai primit un premiu de la mine..detalii la mine pe blog…http://gabytza11.wordpress.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: