Capitolul 24-Trecut…past…passé


Ajunsesem la o usa mare de lemn maroniu,pe care era inscriptionat abia vizibil,numele meu scris cu litere oblice de mana,fapt ce mi-a starnit mai mult curiozitatea in legatura cu resedinta Weisz.

Nu intelegeam ce cauta o camera,destinata mie,in aceasta casa care practic imi era straina.

Acceptasem intr-un final,sa vin aici pentru ultima oara,pentru a vorbi cu Richard,bunicul meu.

Azi aveam de gand sa inchei acea etapa ingrozitoare din viata mea si suferinta care m-a bantuit timp de 5 luni sa o inchid intr-o cutiuta mica mica si sa o las in urma.In trecut…sa uit trecutul si orice amintire trista din acea zi blestemata pana in clipa de fata.

Stii cum e atunci cand simti ca pentru putin timp,ai propriul tau paradis,simplu,o lume perfecta,asa cum ti-o imaginezi tu si apoi esti nevoit sa deschizi ochii si totul dispare?

Eu stiu cum,pentru ca am avut paradisul meu chiar daca a fost pentru putin timp.Mi-a fost confirmat faptul ca nu eram o persoana blestemata,destinata esecului si suferintei timp de o viata intreaga,ci pot avea parte de iubire si protectie. Nimeni nu stie ce se va intampla in urmatorul minut, si, chiar si asa, oamenii merg inainte. Pentru ca ei cred. Am plonjat in adancul sufletului meu si stiu ca inca mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viata asta. Niciodata nu putem judeca viata celorlalti, pentru ca fiecare isi cunoaste propriile dureri si renuntari. Una e sa crezi ca esti pe drumul cel bun si alta e sa crezi ca drumul tau e unic. Iar atunci cand avem in fata ochilor niste mari comori, nu ne dam seama niciodata. Pentru ca noi nu credem in comori. Viata este uneori foarte zgarcita: trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, odata ce se deschide o usa, o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta. Orice fiinta umana se cunoaste doar daca merge pana la limitele sale, si un singur lucru face visele imposibile: frica de esec.

De ce sunt oamenii tristi? Sunt prizonieri in povestea lor personala. Toata lumea crede ca obiectul vietii acesteia este sa urmeze un plan. Nimeni nu se intreaba daca acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strang experiente, amintiri, lucruri, idei ale altora si asta e mai mult decat pot duce. Dar isi uita propriile vise.

Viata este un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge la punctul tau cel mai inalt si a te simti nemultumit si nelinistit cand nu reusesti sa o faci.

Miracolele nu au nici o explicatie, dar apar in viata celor care cred in ele. Vedem intotdeauna drumul cel bun, dar nu apucam decat pe cel cu care suntem obisnuiti.

Deci da..eu credeam ca pot avea o viata buna.Esecul e la fiecare pas..important e sa treci peste.Trebuie doar sa vrei.

Si eu voiam sa uit totul.Sa incep o noua etapa in viata,sa fac ceva.Toti spun:”Viata e prea scurta.Trebuie sa-ti traiesti clipa.”Dar ar fi bine ca macar cineva sa urmeze acest lucru.

Mi s-a oferit o sansa.Am fost iertata pentru nesabuinta si prostia mea,si chiar daca stiam ca nu merit,trebuia sa profit de ocazie.

Si nu credeam ca voi spune vreodata asta,insa voiam sa ma intorc in aglomeratul si extravagantul L.A,acolo unde apartineam cu adevarat.Acolo unde imi erau prietenii,camera micuta de hotel,acolo unde imi erau amintirile.

Da,acest timp ma schimbase total si partea buna din toata suferinta asta,a fost ca am invatat sa nu ma mai las doborata.Era in firea mea sa fiu puternica,si sa nu las lumea sa-mi vada slabiciunile.

Am inchis ochii,am tras aer adanc in piept si am pus degetele pe clanta.Trebuia sa aflu ce exista dincolo de acea usa misterioasa.

Am apasat usor,intorcand manerul si spre surprinderea mea,usa nu era incuiata,redandu-mi o camera luminoasa si roz.

Cred ca era a unei fetite,sau fusese,deoarece in fiecare coltisor vedeai papusi si ursuleti de plus,iar leaganul cu perdelute roz si fundite albe era imposibil de remarcat.

Nu stiu de ce inca eram intepenita in prag si nu intelegeam din ce cauza pe usa acestei camere era numele meu,pentru ca eu niciodata nu fusesem aici.

Am facut un pas micut de tot,calcand pe covorasul pufos si atat de alb,incat imi era si rusine sa pasesc cu pantofii mei pe el.

Si atunci am observat tabloul.Cu chipul meu de bebelus.Era pozitionat exact deasupra leaganului,pe peretele din stanga ferestrei.

Stiam fotografia.Aveam una identica in camera parintilor mei,pe care tin minte ca o implorasem pe mama sa o mute de acolo sau macar sa o schimbe,deoarece toti cei care veneau spuneau ca eram frumoasa de mica.

Deci..asta era camera mea?

Totusi…camera arata ca si cum nu ar fi fost atinsa de timp.Ca si cum cineva o curata in fiecare zi si avea grija de ea.Ca si cum ar fi asteptat sa fie…locuita?

Am clipit din ochi si fara sa ma gandesc m-am adancit mai mult inauntru.Pe dulapiorul cu oglinda,erau tot la fel fotografii cu mine si cu parintii mei.Si toate imi erau la fel de cunoscute deoarece aveam o copie din fiecare acasa.Conturam cu degetele,abia atingand,chipul vesel si la fel de tanar al mamei si priveam zambetul tatei si ochii plini de iubire.Si din nou,fie ca voiam sau nu,un nod puternic mi s-a pus in gat si lacrimile imi incetosau vederea.

Nu intelegeam…oricat ma straduiam.

O cutiuta muzicala,in forma de inimioara si roz,cu Cenusareasa pe ea mi-a atras atentia.Am luat-o incet cu ambele maini si am deschis-o usor.Ca si cum prinsese viata,papusa din mijloc incepu sa se invarta,facand piruete,iar melodia Once upon a december,pe care mama mi-o fredona de fiecare data,inainte de culcare,se auzea pe un ritm lent.

Pentru un moment,nu ma mai aflam in casa aceasta,in tara aceasta.Pentru un moment,credeam ca sunt acasa.Credeam ca sunt in patutul meu,cu multimea de ursuleti in jur,cu capul pe pieptul mamei si doar ascultam.Ascultam cum vocea ei suna lin si imi aluga orice vis urat,orice gand sau durere.

Ma luptam cu lacrimile,nu voiam sa le las sa iasa,asa ca am tras aer in piept adanc inchizand cutiuta si odata cu ea,punand capat sunetului,revenind la realitate.Cu mainile tremurande,am pus-o la locul ei si am facut cativa pasi inapoi spre usa.Am mai privit inca o data camera,confuza in gandurile mele,si totul fiind neclar in mintea mea,m-am intors pe calcaie,dand fata in fata cu Richard.

Ii vedeam fata linistita,ca si cum stia ca ma voi afla aici si mi-a soptit incet:

-Iti voi explica totul.

-De fiecare data cand tatal tau venea in Anglia,imi aducea cate un lucru legat de tine.Ori o fotografie,sau o jucarie,toate le puneam in camera in care tocmai ai fost.Cu siguranta,ti-ai format deja o parere gresita despre noi,cum ca te uram,mai ales dupa discutia ta cu Samantha.Dar niciodata nu a fost asa.Bunica ta e o fire foarte dificila si dura.Insa tu…atunci cand te-a vazut prima oara,pur si simplu ai cucerit-o.Desi  nu vrea sa recunoasca,in adancul sufletului ei,intotdeauna te-a vrut aproape de ea.Dar de-a lungul timpului,l-a indepartat pe tatal tau,prin cruzimea  si modul ei gresit de a vedea lucrurile.Nu a fost de acord cu relatia parintilor tai,insa era prea tarziu ca sa mai gaseasca moduri de a-i desparti,pentru ca tu deja existai si asta era cea mai puternica arma de a o impiedica.Apoi tatal tau a hotarat sa se mute definitiv in Romania si nu a mai tinut contactul cu noi.La inceput,imi pierdusem orice speranta de a-mi mai cunoaste nepoata,deoarece asta era singura mea dorinta,insa intr-o zi pur si simplu mi-a dat telefon,spunand ca sunt in drum spre noi.

Am dat sa zic ceva,insa vorbea cu atata emotie,incat mi-am muscat limba de frustrare si m-am foit incomod in scaunul din gradina,lasandu-l sa continue.Poate nu era asa de insensibil cum l-am crezut.

-In cateva ore,camera ta era pregatita.Facusem comanda de cel mai scump patut pentru tine,hainute si tot felul de jucarele.Abia aveai 2 luni,nu stiai de jucarii,insa nu imi pasa.Voiam ca totul sa fie perfect,sa stie ai tai ca poti avea tot ce iti doresti.Speram ca poate totul se va rezolva si va veti muta aici.Ca Samantha va accepta in sfarsit si vom fi o familie.Dar ca de obicei,a stricat totul cand a aflat.Nici macar nu voia sa auda de venirea voastra,ura si orgoliul ei era prea mare pentru a se injosi asa,incat sa o accepte pe mama ta in casa ei,asa ca a plecat.Nici in ziua de azi nu stiu exact unde a fost,dar…

-Stai putin,am zis confuza.Ai spus ca prinsese drag de mine…cum s-a intamplat asta?

-Acum ajungeam si aici,zice zambind calm,continuandu-si povestirea.Cum spuneam,nu stiu unde a plecat in acea zis,insa cert era faptul ca s-a intors,cand parintii tai inca erau aici,iar tu dormeai in camera pregatita special pentru tine.Noi eram in gradina,exact in locul asta,atunci cand a venit acasa.Purtam o discutie cu mama ta,iar apoi tatal tau a observat-o intrand in casa.Am inventat un motiv,lasandu-i pe parintii tai putin singuri si m-am dus dupa ea.O cunosteam atat de bine,incat mi-am dat seama ca s-a dus in camera ta.Si exact acolo am gasit-o,tinandu-te in brate si iti canta.I-ai gangurit si i-ai dat cel mai dulce zambet,apoi pleopele tale s-au inchis si ai cazut intr-un somn adanc.

-Wow..ma mir cum de am scapat cu viata din mainile ei,am bolborosit ironic,uitandu-ma la mainile mele si ascultand cu atentie.

Am asteptat sa continue,insa nu mai scotea nicio vorba asa ca mi-am ridicat privirea spre el,vazandu-i expresia amuzata.

-Aa..scuze,zic,injurandu-ma in gand.Nu am vrut sa zic asta,spun pe un ton incet,simtind cum sangele mi se aduna in obraji.

-Nu e nimic,scumpo.Sincer,si eu am avut cam acelasi gand,atunci cand am vazut-o punandu-te usor la loc in patut.Te-a mai privit o data,cu o privire pe care nu o mai vazusem de mult timp la ea.

-Cine ar fi crezut ca vrajibunica poate avea inima?mormai printre dinti,dandu-mi seama prea tarziu ca iar il intrerupsesem.Promit sa nu mai zic nimic,zic zambind,indemnandu-l sa continue.

A tras aer in piept,luand o gura de apa din paharul de cristal si indreptandu-si spatele.

-Nu m-a observat la inceput,insa cand a dat sa iasa,pur si simplu a inghetat cand m-a vazut,iar expresia ei era una de parca ar fi vazut o fantoma.Si-a revenit imediat si a mormait ceva de genul:”Plangea si nu suportam sa ii aud urletele,asa ca am intrat in camera ei sa o linistesc”.Bineinteles ca nu am crezut-o,insa am lasat-o sa creada ca a reusit sa ma pacaleasca,iesind amandoi din camera ta.Nu a acceptat sub nicio forma sa iasa din camera ei,pana nu veti pleca,insa mama ta a fost foarte rabdatoare si a asteptat pana cand tatal tau a convins-o sa vorbeasca cu el.Ai fost o mica senzatie printre cei de aici.Pur si simplu i-ai cucerit pe toti,insa pacat ca nu ne-am putut bucura de tine decat pentru putin timp.Tatal tau nu a mai suportat jignirile bunicii tale,asa ca ati plecat a doua zi dimineata.Si de atunci,singurul mod prin care mai simteam ca am vreo legatura cu tine,a fost prin tatal tau,care de fiecare data imi povestea despre tine si copilaria ta.

Ok..un lucru il stiam sigur.Niciodata nu mi se povestise despre asta,deoarece mama intotdeauna evita subiectul asta.Dar totusi nu intelegeam ceva…

-Spui ca Sama…,aa..bunica,in adancul sufletului ei(pe care ma indoiesc ca il are),am adaugat in gandul meu,isi dorea ca noi sa fim o familie.Insa orgoliul ei nu o lasa sa accepte ca o femeie de rand,precum mama,sa intre intr-o familie cu un nume asa mare.Dar tu…nu ai facut nimic ca sa impiedici asta.Ai lasat sa te indeparteze de singurul tau fiu…ai lasat-o sa te manipuleze si nu ti-a pasat.Deci nu e singura vinovata..si tu esti.

Vedeam ca era surprins de remarca mea,intr-adevar putin cam dura si prea directa poate,insa adevarata.Asta era adevarul…el nu a facut nimic ca sa-si castige fiul inapoi…sa aiba parte de familia pe care si-o dorea.

-Ai dreptate,am fost slab si orb.Ma bucur ca tatal tau nu mi-a mostenit in intregime caracterul,insa a fost prea tarziu atunci cand mi-am dat eu seama.Deja John se hotarase ca tu nu vei avea nicio legatura cu familia noastra.A renuntat la mostenire si a rupt orice contact cu noi.

Eram confuza si nu mai intelegeam nimic.

-Dar ai spus ca atunci cand venea,iti povestea despre mine.Acum zici ca el si-a asumat dreptul meu de a alege pe cine vreau sa cunosc si pe cine nu.Si el a ales ca eu sa nu stiu nimic de voi.Nu inteleg…El venea pentru Kevin?

-Nu o facea din placere.Conversatia cu mine…in niciun caz nu avea o dorinta acerba de a discuta cu mine despre tot ce insemnai tu.O facea,pentru ca el  credea ca era o obligatie,macar atat.Intr-adevar,era dreptul tau sa alegi…insa pe de o parte a avut dreptate deoarece asa te proteja.Suntem o familie influenta,cu multe afaceri, si la randul asta cu multi dusmani.Singurul lucru care ma multumeste e ca nu vei fi in pericol din cauza noastra.Si da..venea pentru a-l vizita pe Kevin,fratele tau.

-Vitreg,l-am corectat sec.

Oh…eram obisnuita sa am dusmani pe urmele mele.Chiar daca doar pe unul il cunosteam,cu siguranta mai erau destui care imi voiau raul.Si chiar daca tatal meu gresise prin faptul ca m-a privat de bunicii mei,nu il judecam.Nu imi placea familia asta,desi Richard incerca sa imi deschida ochii si sa ma faca sa vad si partea buna a lor.El era diferit,se vedea asta,mai ales ca avea amintirile atat de bine si proaspat pastrate incat ziceai ca toate astea s-au intamplat cu putin timp in urma.

-Semeni atat de mult cu tatal tau,zice,privindu-ma atent.Daca as putea da timpul inapoi,as schimba atat de multe.Spune pe un ton frant si lipsit de speranta,inca pentru un moment,voiam doar sa il imbratisez,insa am incercat sa imi infranez impulsurile,stand linistita in banca mea.Nu era ca si cum trecusem cu vederea peste tot,chiar daca imi fusesera lamurite o multime de lucruri pe care eu nici macar nu le stiam si nu mai aveam de unde sa le aflu.

-Camera mea…pare atat de …noua,ca si cum ar face cineva curatenie in fiecare zi.De ce ai pastrat totul?Inca asteptai ca tatal meu sa se razgandeasca?

-Camera aceea a fost facuta special pentru tine…asa ca am vrut sa o pastrez  cu speranta ca intr-o zi vei locui cu adevarat aici.Maria,doica tatalui tau,a avut grija de ea.Nici nu stii cat s-a bucurat cand a aflat ca John al ei,avea un copil.Deoarece noi eram foarte tineri,atunci cand s-a nascut John,Maria l-a crescut de mic si ne-a usurat munca.E o femeie minunata si am avut mare noroc cu ea.

Vorbea cu atat de mult respect despre apropiatii lui,incat nici nu ziceai ca era acel om pe care il cunoscusem la inmormatarea parintilor.Se pare ca si in cazul lui ma inselasem si il judecasem mult prea dur.

”Indiferenta,Diana…asa am stabilit”,constiinta,mereu prezenta si binevoitoare.

Exact..frumoasa poveste,emotionanta chiar,insa nu trebuia sa ma afecteze cu nimic.Trecut,past,passé,pasado,nu conta in ce limba,dar voiam sa il uit.

Cel mai ingrozitor este ca nu poti smulge trecutul din radacina. Nu poti sa-l smulgi pur si simplu, dar poti sa-i ingropi amintirea. Si eu imi doresc s-o ingrop…

Am oftat,dand sa ma ridic,cand am simtit aroma familiara,dulce,de ciocolata si scortisoara,si automat mi-am intors capul spre sursa mirosului.O femeie slaba,imbracata intr-o uniforma neagra cu alb,inainta spre noi cu o tava de prajiturele.

Nu se putea asa ceva…aroma era exact ca prajiturile mamei.

Si erau prajiturile mamei,preferatale mele…aratau exact ca ele,atunci cand le-a asezat usor in fata mea,pe masa.

-Par asa de familiare,zic cu o voce inceata.

Cum puteam fugi de amintiri daca aici,fiecare lucru ma lega de acele luni dureroasse?

-Ea e Maria,zice Richard,introducandumi-o pe doamna care tocmai adusese prajiturile.Cand era mic John,pur si simplu adora tot ce gatea Maria,insa astea erau desertul lui preferat.Mama ta a imprumutat reteta de la ea,si se pare ca si acest aspect l-ai mostenit de la tatal tau.

Am simtit cum iar acel nod nesuferit mi s-a pus in gat si nu ma lasa sa respir normal.

Ma uram in acest moment.Imi uram slabiciunile si faptul ca nu puteam sta indiferenta in fata acestui om,pe care acum cateva ore nu voiam sa il vad,iar in acest moment simteam ca voiam sa fie parte din viata mea sau macar sa fi avut o legatura mult mai puternica cu familia…mea.

Nu mai puteam sta…nu ma puteam atasa de ei acum,era mult prea tarziu.Ei erau cei vinovati pentru indepartarea asta,nu parintii mei.

-Aa..multumesc,insa nu mai pot sta,zic ridicandu-ma rapid,luandu-mi privirea de la prajituri.Am venit doar sa imi iau ramas bun…

-Asteapta putin,ma intrerupe din a-mi termina fraza si de a incheia totul,ridicandu-se si luand directia spre casa.M-am uitat confuza in urma lui,nestiind pentru ce imi amana plecarea si am oftat.

Mi-am intors privirea spre femeia care ma studia atent,si spre surprinderea mea,ochii ei erau blanzi si plini de compasiune.Chipul obosit si imbatranit,era calm,ca si cum nu ar avea nicio grija.Verdele cald al ochilor ei era senin,si nu stiu de ce aveam impresia ca parea implinita…ca o mama care tocmai isi vazuse copilul pentru prima data.

Pierduta printre miile de ganduri ratacite,nici nu observasem cand aparuse Richard si imi pusese in fata,un plic mare galben.Mi-am scuturat capul si cu o privire sigura,i-am zis:

-Daca e vorba de mosternire,nu o vreau.Ii zic pe un ton simplu,fara urme de confuzie sau nesiguranta.Nu am venit aici pentru bani,asa ca poti sa o treci pe numele lui Kevin.Eu nu am nevoie de nimic.

A zambit,dandu-si intr-un mod prea esuat ochii peste cap.Se vedea ca nu era obisnuit cu asta,ca cineva sa il contrazica sau sa ii refuze ceva.

-Nu sunt actele pentru mostenire,zice ferm,cu ochii inca pe chipul meu.De ce toata lumea din familia asta avea obiceiul sa se uite asa insistent la alte persoane?Si oricum,Kevin a renuntat la mostenire.Insa astea sunt actele de proprietate de la studioul de inregistrare din Beverly Hills…Stiu ca tatal tau ar fi vrut ca asta sa fie al tau…

-Stai putin,zic tulburata si confuza de data asta,ridicand o mana pentru a-l opri.Kevin nu mai vrea mostenirea?Si tata are..aa..a avut un studio de inregistrare in L.A?

Mi-am dus mana la cap,dand din cap inainte si inapoi mecanic.Dar cum…adica stiam ca el venise pentru mostenire aici,doar pentru asta statuse 5 luni,de la moartea parintilor mei ca sa il convinga pe Richard sa ii dea banii.Si cum naiba tata avea legaturi tocmai in L.A.?Un studio de inregistrare?Adica..din ala cu tot felul de instrumente,tehnologie computerizata si o cabina in care puteai canta la un microfon?

-Dupa expresia ta,imi dau seama ca nu stiai despre asta…

Mda..sunt si eu constienta de faptul asta…habar nu aveam nimic si ma enerva.

-Nu e nevoie sa le semnezi acum…doar promite-mi ca te vei gandi la asta.Tatal tau ar fi mandru daca munca pe care a investit-o in acest proiect va fi dusa pana la capat de tine.Si eu stiu ca esti persoana potrivita.

-Nu mi-a vorbit niciodata de asta…zic,ganditoare si fixandu-mi privirea in pamant.

Prea multe informatii noi se acumulasera azi,cat sa nu ma oboseasca.Povestea despre parintii mei,faptul fie ca voiam sau nu,ma legau multe lucruri de acest loc,de aceasta…familie.Si acum mai nou,aflasem de acest studio,de care habar nu aveam ce era cu el.

-Nu te gandi prea mult la asta…tatal tau intotdeauna a fost asa.Ziceai ca avea multiple personalitati,era ca un mic robotel.Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut alege,el a ales studioul,care era in pragul falimentului,insa l-a salvat.I-a dat o sansa…si-a dat lui singur o sansa de a face cevabun.Nu stiu nimic de evolutia sa…sau informatii de genul.Tot ce stiu e ca el a vrut sa fie al tau…asa ca eu ii respect dorinta.Eu mi-am facut partea…e decizia ta daca vei accepta sau nu.

Glumea,nu?La cat de ametita si nesigura eram,nu ma puteam gandi la acel studio in acest moment.

-Ti-am zis…ia-ti tot timpul din lume sa te decizi,zice,intinzandu-mi plicul galben.

„Ai spus ca vrei sa uiti totul….acum e sansa ta”o voce mica din mintea mea imi soptea incontinuu.Dar asta nu ma ajuta sa uit…era ceva diferit intr-adevar.”E ceva nou…asa cum ti-ai dorit”

Ceva nou,mi-am repetat in gand,in timp ce priveam acel plic galben,care parea ca devine din ce in ce mai mic pana cand avea sa dispara.

Ei bine,nu era ca si cum puneam mana pe o bomba care avea sa explodeze de indata ce ii scoteam acul.Niste acte erau total inofensive.

-Cred ca ar fi cazul sa plec,zic detasata pentru un moment,intinzand mana si luand plicul.

-Te vei mai intoarce?Ma intreba cu un strop de speranta simtita in vocea lui.

M-am oprit pentru un moment,tragand aer in piept si oftand.Multe dintre lucrurile pe care nu le stiam au fost scoase la iveala si daca mai voiam sa aflu ceva,aici era singurul loc si el era singura persoana care ma putea ajuta.

Dar asta ar fi fost singurul motiv pentru care m-as fi intors,si chiar daca suna dur si totusi realist…:

-Nu mi-a mai ramas nimic pentru care sa ma intorc,am zis cu o voce tremurata,esuand in incercarea mea de a parea sigura pe mine.

M-am intors,hotarata sa plec cat mai repede spre singurul loc pe care aveam sa il mai vizitez azi.

-Esti sigura ca nu vrei sa vin cu tine?imi sopteste delicat,prinzandu-mi usor mana.Era atat de bine sa ii pot simti in sfarsit,atingerea,incat imi alunga orice ingrijorare.Avea un efect calmant asupra mea,mai ales la cat de agitata fusese ziua de azi,iar ploaia de ganduri imi cuprinse intreaga minte.

-Sunt bine,il asigur cu o voce calma,si deschizand portiera.

Un val de aer rece,tomnatic ma intampina,rasfirandu-mi parul si mangaindu-mi obrajii.Mi-am incheiat jacheta de piele,infundandu-mi mainile in buzunarele mici si inaintand cu pasi apasati spre poarta de fier.Un covor de frunze fosnitoare,colorate era asternut pe jos,iar vantul nasprasnic le invartea in mici vartejuri,ridicandu-le in aer.Am deschis poarta,care scoase un scartait infiorator si am pasit printre mormintele adunate,pana cand am observat 3 persoane la cel al parintilor mei.Am observat statura lui Kevin,insa doamna si copilul nu ii recunosteam,asa ca m-am apropiat,pana cand fetita isi intoarse capul,aratand cu un deget spre mine si tragandu-l de mana pe Kevin.

Simteam cum sangele mi se aduna in obraji si am tras aer in piept,zambind cand am ajuns in dreptul lor.

Niciunul dintre noi nu zicea nimic,doar simteam cum toate privirile lor sunt indreptate pe chipul meu.

-Cred ca ar trebui sa va las sa vorbiti,incepu femeia pe un ton bland.Ne vedem la masina,Kevin.Si lua fetita de mana,inaintand in ceata deasa,care tocmai aparuse.

Am ramas un moment in liniste,si mi-am ridicat privirea spre el,observand cum se uita la stana de piatra pe care scria numele parintilor mei.

-Aa…mi-a zis Richard ca ai renuntat la mostenire,zic deodata,vocea mea auzindu-se tare peste linistea care se lasase peste noi.

A oftat,dandu-si ochii peste cap si intorcandu-se spre mine,cu o privire circumspecta,studiindu-mi chipul.Simteam cum obraji imi ard,iar mainile imi erau transpirate in ciuda vantului rece.

Ei bine,daca avea de gand sa stea sa ma priveasca fara sa zica nimic,atunci…Off,de ce trebuia sa fac eu mereu primul pas?

-Uite ce e,zic sigura pe mine.Imi pare rau ca te-am judecat, am crezut ca…vei vrea si tu banii,la fel ca ceilalti.Avand in vedere ca nu te-am cunoscut,ce altceva puteam crede?Dar asta nu inseamna,ca trebuie sa ma lasi sa vorbesc singura si sa te uiti la mine,plus ca inghet naibii aici de frig si Dumnezeu stie cat de mult nu as vrea sa fiu in locul asta acum.

Am incheiat nervoasa,tragand aer in piept si incrucisandu-mi mainile,asteptand.

-Nu ai de ce sa-ti ceri scuze.Niciodata nu am vrut banii lor,nu am urmarit asta si chiar daca am fost aici timp de 5 luni,a fost pentru tine.I-am promis tatalui tau..aa…al nostru ca voi avea grija de tine.Nu zic ca nu am vrut sa ii respect dorinta,dar imi era greu sa fiu alaturi de persoana datorita careia el a plecat.Dar apoi mi-am dat seama ca nu ar mai avea rost sa port ranchiuna asta pe tine,asa ca am incercat sa ma aproprii,si crede-ma nu sunt genul de persoana care sa interactioneze cu altii.Dar tu,cum era de asteptat,nu ai vrut niciun ajutor si nici macar nu m-ai lasat sa fiu alaturi de tine.Nu credeam ca o sa zic asta,dar semanam mai mult decat m-as fi asteptat…

Aici avea dreptate.Mostenisem amandoi caracterul tatei,nu stiu in ce masura,dar cert era faptul ca niciunul dintre noi nu era genul care sa se lase mai prejos.El voia sa se aproprie,si fie ca voiam sau nu,reusise intr-un final,acum cand mi-am dat seama ca nu urmarea nimic din ce mi-as fi inchipuit eu.

Si la fel era si in cazul lui Richard…si chiar al Samanthei.Si ei erau diferiti fata de cum ii credeam eu,desi balanta se inclina mai mult in favoarea lui Richard.

-Presupun ca te intorci in L.A,nu?

-Da.Dupa astea 5 luni,revenirea in L.A e cea mai buna decizie de pana acum.Tu ramai aici?Il intreb,un cutremur usor puse stapanire pe mine.

-Nu stiu.E posibil sa ma intorc si eu in America definitiv.Am planuri pentru o afacere noua si toate sursele mele sunt acolo,deci as putea incerca.

Un claxon s-a auzit din indepartare si mi-am dat seama ca era un semnal pentru el,deoarece isi intorsese capul spre sunet.

-Trebuie sa plec,zice stangaci,aratand cu degetul in spatele lui.Aa…poate ne mai vedem?Spune pe un ton vădit stanjenit si zambind discret.

-Cu siguranta,il asigur cu o voce sigura.

L-am vazut cum disparea si el in ceata deasa,asa ca am oftat si am aruncat o ultima privire spre mormantul parintilor mei.

Ceata plutea deasupra negrului calm si limpede al cerului miscandu-se in sus dar stand pe loc.Schimbandu-si forma dar ramanand la fel.

Ma simteam obosita dupa perioada de  sentimente amestecate, in doze mari şi necontrolate. Eram speriata, ma simteam frustrata, ametita , sfasiata de dor si de vise, lipsita de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului. Nu-mi placea sa fiu doar acea femeie sensibila, demna de compatimire, nu-mi placea sa-mi vars durerea, nu-mi placea ca oamenii sa poata banui ca acest suflet inca mai plange uneori si de aceea  trebuia sa gasesc puterea de a zambi din nou.

Responses

  1. sper ca o sa va placa capitolul asta,desi nu e foarta multa actiune.deoarece diana pleaca,am vrut ca ea sa aiba raspunsuri la toate intrebarile pe care le-a avut si faptul ca a mai aflat ce s-a intamplat,i-a schimbat gandirea.din pacate,capit 25 va aparea peste cateva zile[stiu ..si imi pare rau ca nu ma pot tine de cuvant..urasc lucrul asta],deoarece e un capitol mai complex,si nu prea am avut cand sa il termin,iar zilele astea nu voi fi acasa :(.
    pupici si astept parerile voastre:*

  2. in sfarsit prima….imi pare foarte bn k intr-un sfarsit a aparut si acest capitol pe care l-am ast fffff mult!!!
    e foarte frumos plin de sentimente,chiar recunosc ca mi-au cazut cateva lacrimi.abia ast cap urm :*:* :* :*:*:*:*

    • ma bucur ca ti-a placut byanka:*

  3. :X
    in sfarsit am avut timp sa trec pe aici si m-am bucurat foarte mult sa vad ca ai pus urmatorul capitol:x
    iti trebuie o bataie buna[-(..trebuia sa-l pui mai devreme>:P
    e bine ca ne-ai lamurit si pe noi cu animite lucruri legate de D si bunici ei si fratele ei vitreg
    abia astept urmatorul capitol:x :*:*>:D<

    • :D.stiu ca merit bataia promisa de tine :))
      kiss u:*:*

    • nu-ti mai dau bataie..momentan se anuleaza, doar daca ma iei pe aripa avionului:>:))) si desigur daca urmatorul capitol o sa apara mai repede>:D<

      • te iauu cu minee:>anytime,anywhere:X.si capit o sa apara:))sper cat de curand 😀
        >:D<

  4. e bine ca diana si-a primit toate raspunsurile. asta o va ajuta sa se intoarca cu sufletul impacat la locul unde apartine de drept, si unde il are pe cel iubit. sunt asa nerabdatoare si curioasa sa vad ce se va mai intampla :X am citit de mult , dar n-am reusit sa comentez . scz :(( kisses. spor la scris !

  5. cand mai postezi ? 😀

    • in seara asta krisz:*


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: