Capitolul 26-The heart brings you back.


[Vocea autorului]:„Se gandea sa plece, nu isi mai gasea locul nici acolo. Punea in balanta intamplarile, prietenii si ceea ce ii oferea nimicul…si raspunsul era cert: plecare.

Dorinte ascunse stinse ca un felinar, decizii luate si nimic de pierdut.

Isi repeta incontinuu ca nu are motive, dar sufletul ei nu voia sa asculte asta. Incerca sa zambeasca, dar buzele ei nu voiau sa se supuna. Incerca sa-si umple ochii cu fericire, dar ochii ei nu voiau sa accepte asa ceva si fericirea nu voia sa i se alature.

De ore intregi aceeasi melodie se auzea, iar amanarea ramasului bun era piertificata. Credea in ceva acolo, avea totusi ceva acolo de care nu se putea desparti: amintirile.

Zarul sta pe masa, oare ce va alege, care destinatie?

Lacrimile cad fara un motiv anume, cad pentru zilele care au trecut…pentru regasiri, pentru pierderi…pentru… Chitara bass rasuna demential in casti, timpanele sunt sclavele muzicii.

Iluzii create dispar precum fumul de tigara, fraze rostite fara rost…si totul e ceata si totul e idiferenta, care doare.

Tricoul cade pe pat, trupul aproape gol se mai misca prin camera, e hipnotizat si bolnavicios de vicii ale gandului. Nu mai simte nici frigul care patrunde, nu mai simte nici febra care il arde…devine piatra, devine imun.

Parfumul zilelelor implinite se retragea de pe pielea ei, ar vrea sa stranga in brate umbrele, dar sunt prea departe, ar vrea sa caute raspunsuri pe care nu le mai gaseste.”

-Unde e acea iubire de care unii vorbesc?-vocea actritei se aude in indepartare…

[Vocea autorului]:”E moarta si nici ca va mai invia vreodata; si trupul isi lua o camasa…si statea ganditor pe marginea patului. Se simtea ca ar fi pe marginea prapastiei si privea in gol…intuneric, abis.

Multe lucruri care dor si care candva vor trece…

Trenul se aude, e doar imaginatia ei, sau chiar trebuie sa plece?”

Am inchis televizorul si am oftat,inchizand ochii inlacrimati.

Da, a fost minunat. A fost si dureros. Dar in afara de mine nimeni nu intelege si nu va intelege lucrul asta. Oare nu m-am straduit din toate puterile sa-mi gasesc un tel in viata? Oare n-am incercat sa-l evit si, neputand, m-am intors tot la amintirea lui? Dar intr-un final am inteles ca nu ma mai puteam insela pe mine insami, ca sunt o femeie vie, ca trebuie sa traiesc si sa am parte de dragoste.

Pana si amintirile si gandurile trezeau in mine un sentiment de dezgust.

Infatisarea oamenilor, vorbele lor, fericirea lor, propriile lor amintiri, toate nu-mi aduceau decat chinuri. Simteam nevoia de viata si de iubire. Simteam ca doar dragostea ma poate scapa de durere. In umilinta mea aveam nevoie sa ma ridic la inaltimea de unde-umilita de el-sa pot umili si eu la randul meu.

Ar fi trebuit sa imi dau seama ca nu toate zilele vor fi senine.Ar fi trebuit sa-mi dau seama,ca oricat incercam sa ma mint,nu puteam sa nu recunosc ca totul fusese doar o iluzie.O iluzie ca iubesc,ca am fost iubita,ca macar mi s-a oferit un procent cat de mic inapoi.

A crezut ca ma cunoaste, dar ma cunostea tot atat de putin ca si oricare alt om de pe lume. Nu ma cunosc nici eu insami…Ce a cautat la mine?

Inca imi pun intrebarea asta de la doi ani de la acel accident care aproape mi-a fost fatal.Saptamani de durere in spital…apoi alte luni de durere din cauza lui.

Acum totul a trecut… Caile vietii noastre s-au despartit, si de schimbat nu ne-am putut schimba , nici unul, nici altul. Poate doar am crezut ca-l iubesc…poate m-am induiosat de iubirea pe care am crezut ca i-o port. Dar am trait si fara el.

Poate il voi putea schimba pe alta dragoste, cat timp acea dragoste ma va multumi.

Vreau sa ma cufund in uitare, vreau sa uit tot ce am fost, tot ce voi fi, tot ce am trait, ce am iubit, viata, dorinte, vise, tot.

Imi doresc ca uitarea sa fie un ocean in care sa ma arunc, sa nu mai stiu de mine, sa nu mai stiu de el. Tot ce visez voi da uitarii…amintiri, copilarie.

Vreau sa duc somnul uitarii o mie de ani de acum incolo, pentru ca simt ca nu mai am putere, nu mai am pe nimeni care sa ma ridice de jos si sa ma minta ca totul va fi bine.

Eram cufundata intr-o ceata a neputiintei de  a intelege.Am inteles totul abia tarziu, in ziua cand a plecat,atunci a fost groaznic,nu numai din cauza despartirii, dar atunci am gasit raspunsuri pentru multe din intrebarile mele,atunci parca m-am trezit ,a fost un fel de  ”ziua regretelor”.

De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul.

Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!

Cu totii ne aducem aminte de povestile din copilarie.Pantoful i se potriveste Cenusaresei,broscoiul se tranforma in print,Frumoasa din padurea adormita e trezita cu un sarut…

A fost o data ca niciodata si au trait fericiti pana la adanci batraneti…

Povestile sunt sursa visurilor.Problema cu povestile e ca ele nu se adeveresc…

Se pare ca cele care devin mereu realitate sunt cosmarurile

Povestile nu se adeveresc.Realitatea e mult mai furtunoasa,mai intunecata,mai inspaimantatoare.Realitatea e mult mai interesanta decat „au trait fericiti…”

Uneori,oamenii spun lucruri pe care nu vor sa le spuna sau fac anumite lucruri si nu pot da inapoi.

Uneori,noi facem anumite lucruri pe care nu le putem da inapoi.Asa ca ne alimentam pe noi insine sa suportam durerea.

Nu am spus niciodata ca sunt perfecta sau ca tot ceea ce fac e bine.Niciodata nu am aspirat la vise marete sau la celebritate.Am vrut doar sa fiu iubita.Ceream prea mult?Nu cred.

Dar bineinteles…dorintele mele nu puteau fi implinite.Asta imi era destinul?Poate..si nu judecam pe nimeni,decat pe mine.

Eu eram vinovata.Eu,cu mintea mea tampita si comportamentul meu.De ce nu puteam fi o dura?De ce nu puteam sa nimicesc pe toti in jurul meu cu doar o vorba?

Mi-as fi dorit sa fiu asa.Dura…puternica…cu un caracter exploziv.

Poate nu m-as fi lasat calcata in picioare de toti,poate nu as fi cazut atat de repede prada farmecelor lui.Ochii aceia albastri in care ma cufundam adeseori,vocea lui dulce atunci cand imi soptea la ureche…

O proasta…asta am fost…inca sunt.

Nu pot uri pe nimeni.In niciun caz pe el.Oare cat nu am incercat asta?Dar m-am mintit pe mine,voiam sa cred asta,insa clacam.

Daca stateam bine si ma gandeam…nu stiu daca il voi putea uri vreodata.Era in inima mea si va ramane permanent acolo.I-au crescut radacini ce nu pot fi scoase.Ca in povestioara aia din copilarie cu ridichea uriasa,unde bunicul incerca sa o scoata,dar ii sari in ajutor bunica,apoi nepotul,nepoata,catelul,pisica si in cele din urma soricelul.

La mine…nici daca ar fi fost vorba de mii de oameni nu ar fi reusit.Pentru ca era diferit,in cazul meu,eu nu il puteam uita.Nu voiam sa il uit.

Viata nu mai are rost cand speranta si increderea lipsesc. Trebuie sa mergi inainte… deoarece cand totul s-a prabusit si cand sufletul dobandeste certitudinea ca nimic nu mai foloseste la nimic, ca a ajuns la limita, poate iti spui: la ce bun?

Ei bine,nu voiam sa fie asa.Toata lumea se desparte,toata lumea sufera,toata lumea pierde pe cineva in fiecare zi.Dar trebuie sa ai curajul si vointa sa mergi mai departe.Sa treci peste.

La mine 2 ani nu au fost insignificanti.Dupa acel accident,viata mea a luat un curs normal,spre mirarea mea.

Uram spitalele…si statusem mai bine de 2 saptamani si hibernasem printre mirosul de medicamente,doctori si asistente enervanti si tot felul de pastile si injectii.

Dar sincer sa zic,nu m-am plictisit.Adoram stagiarii din primul an care veneau si imi puneau diagnostice si verificau cum „evoluam”.De la stagiul de maimuta la cel de homo sapiens sapiens.

Pe bune,in spitalul asta se intamplau lucruri mult mai interesante decat in afara lui.Existau certuri,relatii pe ascuns,tot felul de barfe.Si normal ca ma amuzam copios pe seama lor.

In fine,cred ca asta fusese partea cea mai buna din toate durerile din spital.Si apoi de acasa…nici nu mai zic.Innebuneam pur si simplu in apartament si nu aveam voie sa fac niciun efort.Dar cine eram eu sa ascult sfatul medicului?

Lucrurile au inceput sa mearga mai bine dupa ce mi-am revenit.Mi-am facut curaj si am mers la studio.Inca imi amintesc fata lui Chase cand m-a vazut si ma confudase cu o tipa care vine sa dea vreo proba.

Chase era cel care se ocupa de studio,in lipsa tatalui meu si era cel mai de treaba baiat vreodata.Incercase sa-mi faca asa zisele avansuri,dar i-am explicat clar ca nu eram interesata.Insa se dovedise a fi un bun prieten de la care primeam sfaturi.

Majoritatea timpului mi-l petreceam la studio.Fusese greu la inceput,intr-adevar,sa ma acomodez cu persoane noi si cu lumea muzicii,insa m-am adaptat.Si sincer acum,fusesem o proasta in copilarie ca nu acordasem mai multa atentie muzicii.Si mama incercase de atatea ori sa ma invete sau sa ma trimita la tot felul de cursuri.

Nu imi parea rau ca urmasem un liceu cu profil economic,insa intotdeauna am fost atrasa de tot ce insemna frumosul.Dar cum se zice:pentru fiecare exista cate un inceput.

Si chiar daca in sufletul meu stiam ca viata mea nu va mai fi la fel,ca va exista acel gol adanc,ca o gaura care ma inghitea putin cate putin,puteam face fata.

Nu incercam sa ma mint pe mine insami,renuntasem deja sa afirm ca il uitasem sau ca il urasc.Speram ca timpul sa o faca,insa timpul e hain cu mine. Timpul nu-ti cere voie sa te lase in urma,sa te ia cu el..sau sa te arunce intr-un viitor anonim.Timpul trece,odata cu noi. La mine a trecut…si nu a facut nimic in legatura cu amintirile.

Cineva mi-a zis odata:” Te doare sufletul? Bucură-te! Va veni un timp când n-o să te mai doara”.

Mie nu mi se potrivea.Poate durerea scadea,dar nu stiu daca va disparea vreodata.Nici pana acum nu am inteles motivul adevarat pentru care plecase,pentru care ma lasase singura sa ma lupt cu moartea.

Aflasem dupa ce iesisem din coma,care spre suprinderea lor,fusese o adevarata minune.Ei bine,in acel moment nu mi-am mai dorit asta.Nu mi-am mai dorit sa traiesc nici macar un minut in plus.

Dar asa era destinul meu…si trebuia sa reconformez cu asta.

Puterea de a renunta la trecut inseamna intelepciunea de a iesi cu paine si sare in intampinarea propriului viitor. Parafrazand o vorba celebra: A te desparti de trecut inseamna a muri putin. Dar a muri  inainte de a muri inseamna a nu mai muri niciodata.

-Nu-mi place cum suna,zic pe un ton plictisit,in timp ce dau dezaprobator din cap.Ceva lipseste…

Sam imi arunca o privire furioasa si stiam ca era in stare sa-mi indese chitara aia pe gat.Nu il condamnam.Deloc chiar.

Il torturasem zilele astea.Petrecusem zi si noapte incercand sa-mi dau seama ce lipseste din melodia aia.Pentru ca voiam sa fie perfect si deja imi scosese peri albi.

-Poate nu iese asa de bine pentru ca nu m-ai lasat sa respir zilele astea,zice,maraind suparat.

M-am uitat la el,dandu-mi ochii peste cap si izbucnind in ras.

-Scumpule,nu uita pentru cine fac asta.Crezi ca mie imi place sa stau aici in picioare si sa-mi toc nervii cu tine,cand stiu ca dintr-o clipa in alta apare tornada Cristina si ma ia la intrebari despre nunta si tot felul?Si normal,trebuie sa ma abtin sa nu ii zic prea multe,ca mi-a venit brilianta idee sa ii organizez nunta.Asa ca bine ai face sa te straduiesti sa sune bine melodia atunci cand ma intorc.

Se uita la mine confuz,lasandu-si capul in jos si asezandu-se pe scaun,acordandu-si chitara.

-Imi place mai mult de tine atunci cand taci,zise pe un ton arogant.

-Si mie imi place de tine atunci cand ma asculti,zic cu un zambet si facandu-i semn sa inceapa din nou melodia.

Am inchis butonul rosu,cu ajutorul caruia vorbeam cu el,asezandu-ma pe scaun si punandu-mi castile pe urechi.Ritmul era bun la inceput.Lent,bass-ul crescand putin cate putin,apoi iar cobora si tot asa.Pana intr-un punct in care ceva nu se lega.

-Incearca Sol major atunci cand urci Re-ul si o ciupire libera la Mi.M-am strambat cand am auzit sunetul urat care a iesit.Clar..nu era o idee buna.

-Dar nu vrei sa incerc putin somn minor si o recreere majora?

Oh..era nervos.

Haide Diana,nu fi asa de rea,constiinta mereu prezenta si draguta imi dadea sfaturi.

-Ok atunci.Du-te acasa.Dormi,mananca,fa ce vrei.Dar daca atunci cand te-ai intors,nu vad versiunea buna a melodiei,te mananc cu fulgi cu tot.M-ai inteles?

-Chiar imi dai liber?Zice surprins,uitandu-se circumspect la mine.

Ei hai ca nu eram asa de severa.Daca voia rezultate bune,trebuie sa se puna pe treaba.

-Pot sa ma razgandesc oricand…

-Nu nu!sari imediat,punandu-si chitara langa pian si iesind pe usa.Ne vedem maine atunci.Zice rapid,sarutandu-ma pe obraz si trecand grabit pe langa Chase.

Mi-am dat ochii peste cap,trantindu-ma in scaun si masandu-mi tampla.

-A iesit melodia?Isi lua un scaun,asezandu-se langa mine.

-De unde…zic pufnind.I-am dat liber.

L-am auzit cum a incercat sa-si transforme rasul intr-o tuse seaca dar nu prea i-a reusit.

-Fii serios!Zic deodata,ridicand mainile in sus.Nu sunt chiar asa de rea.E spre binele lui.

-Sunt sigur de asta,zice zambind.Dar i-ar prinde si lui bine o pauza.Si cred ca si tie.

-Daca ai de gand sa ma inviti la o cafea,nu te refuz,spun,ridicand simplu din umeri cu un ranjet mic.

-Si eu care ma gandeam sa te invit la pranz,dar e buna si cafeaua.Zice zambind cu subinteles.

-Auzi cum imi face stomacul?Pranzul e perfect,zic clatinand din cap,ridicandu-ne si iesind pe usa,incuind.

Ati rostit vreodata cuvintele astea?Te iubesc…Nu vreau sa traiesc fara tine…mi-ai schimbat viata.

Le-ati rostit vreodata?Faceti-va planuri…gasiti-va un scop in viata,incercati sa il ajungeti,dar din cand in cand,uitati-va in jur si traiti clipa.Pentru ca asta e tot ce avem.Maine totul poate fi pierdut…

Lucrurile neasteptate sunt cele care ne schimba viata…Asteptarile sunt doar inceputul.Sperantele sunt ceea ce ne tine in picioare,nemiscati…

Stiam ca o nunta perfecta era visul Cristinei.Nu o nunta sofisticata,grandioasa.Nu voia asa.

O nunta simpla,dar in acelasi timp eleganta.Alaturi de familie,de prieteni,de cei dragi.

Si reusisem sa o fac asa.Nu pentru ca eu organizasem asta,insa totul era perfect si la locul lui.Gladiolele impreuna cu trandafirii roz si albi,formau perfect coloana de flori din fata altarului.

Scaunele,cu fundite roz legate la spate si husele albe.Covorasul de petale albe ale trandafirilor care ducea pana la altar.

Mi-am trecut privirea peste toate,si apoi l-am observat pe Mark in dreapta mea.

-Parca tu trebuia sa te pregatesti,zic pe un ton mustrator,intorcandu-ma spre el cu bratele incrucisate.

-Costumul e in masina,stai fara grija.De Cristina ar trebui sa fii ingrijorata.O stii prea bine cum pierde timpul.

-Nu va intarzia la propria ei nunta.Fii sigur de asta.

-Hmm..dar nu pentru asta am venit.Tocmai m-a sunat preotul.Se pare ca nu va putea ajunge.

-Poftim?Se uita nedumerit la mine.Eh pe dracu ca nu vine!

-Ia stai putin…,zice,scotandu-si telefonul rapid si cautand.Dupa cateva secunde,isi ridica privirea bucuros spre mine.Uite…poti obtine in 30 de secunde o diploma cu care poti oficia o nunta…

-Serios?Macar e legal?

-Da…oricine crede ca ceremonie e doar simbolica..deci nu conteaza cine o face.

-Hmm…Iti dai seama ce tare e sa fii casatorit de un prieten de-al tau?Cineva care te stie cel mai bine..?Pe cine sa alegem?Zic,asezandu-ma pe scaun si trecandu-mi mana prin par.

-Pe tine,zice,uitandu-se in telefon si butonand.

-E..eu?Intreb confuza,cu o voce agitata.

-Normal.Esti prietena cea mai buna a Cristinei,eu te ador si uite deja ti-am facut rost de ea.O sa fii grozava,pe bune.

Cee?Asta era complet nebun.

-Stai,tip dupa el.Nici macar nu am pregatit vreun discurs nimic.Cum Dumnezeu sa vorbesc in fata tuturor invitatilor?

-Te vei descurca,ai sa vezi.

Mda..grozav.

Timpul trecuse atat de repede si abia ma abtineam sa nu o iau la fuga decat sa stau sa vorbesc in fata lor.Cristina intarzia ca de obicei si eu eram din ce in mai agitata.

Domnisoara de onoare si pe post de preot.Sa fim seriosi.Ce nunta mai era asta?

-Nu pot sa fac asta,ii zic lui Kevin,care cica era cavalerul de onoare.Cei care trebuiau sa fie cu adevarat,lipseau.Pe Dan nu il vazusem de foarte mult timp,nu stiam mai nimic de el,si ei bine,Rob…stiam ca nu va veni.Era plecat de mai bine de 2 luni in Noua Zeelanda pentru filmari si anuntase din timp ca nu va putea ajunge.Si eu ma rugam la marele si bunul Dumnezeu nici macar sa nu incerce sa ajunga.

Deja gata..simteam cum emotiile isi fac loc pe fata mea,cum sangele imi urcase in obraji si cu siguranta eram de un rosu aprins.

Am incercat sa respir regulat,insa nici macar asta nu puteam face.Mi-am indreptat privirea inainte si apoi toata lumea se ridicase in picioare.

Vedeam emotia Cristinei pe fata ei.Cum pasea cu pasi nesiguri pe covorul de petale si ea,care era obisnuita pe tocuri,acum abia mergea.

Am oftat si mi-am repetat in gand cuvintele pe care trebuia sa le spun.

Cristina mi-a aruncat o privire de”crede-ma,am mai mari emotii ca tine”si mi-a zambit.

-Ok…ne-am adunat aici,in fata naturii si a lui Dumnezeu,sa asistam la ceremonia Cristinei si a lui Mark.

Bun inceput,m-am incurajat,zambind in sinea mea.

-Probabil va intrebati care sunt zilele cele mai importante din viata unui om…Nu ai de unde sa stii care va fi cea mai importanta zi pana nu o traiesti…Ziua in care iti intalnesti…si atunci vocea mi s-a oprit cand mi-am indreptat privirea inainte.

Era el…era el din cap pana in picioare,imbracat intr-un costum negru,fara cravata si cu parul ravasit,asa cum il stiam.Era neschimbat…

Am clipit de 2 ori,crezand ca poate mintea imi juca feste,insa nu.

Respira,inspira.Fii calma,indiferenta.Nu vei avea o Robert-depresie acum.Nu-l vezi,nu-l auzi,nu-l simti.

Cristina isi intoarse privirea spre el si isi dadu seama din ce cauza ma oprisem.

-Ziua in care iti intalnesti sufletul pereche…ziua in care iti dai seama ca nu ai suficient timp pentru ca vrei sa traiesti vesnic.Am continuat,pe un ton tremurat,insa puteam face asta.I-am aruncat o privire sigura Cristinei si am incercat sa fac abstractie de toata lumea.Acestea sunt zilele cele mai importante.Zilele perfecte.

Rob point of view

Iubirea inseamna sacrificiu. Si egoismul este numit de multe ori iubire. Cel ce reuseste sa renunte de buna voie la persoana iubita, pentru a-i asigura fericirea, iubeste cu adevarat. Dar eu…in sufletul meu, adanc, nu renunt.

Pericolul provine din dorinta de a te darui complet unei femei.  Daca o faci, esti pierdut.

In viata ..e foarte simplu sa vezi lucrurile din punctul tau de vedere..pentru ca ai senzatia ca intotdeauna ai si dreptate.Mai greu e sa ne punem in locul celorlalti..sa privim din alta perspectiva.. Sincer sa fiu,nu stiu daca am reusit de multe ori sa fac asta, probabil as putea sa numar situatiile pe degetele de la o mana.

Sa identifici fericirea cand se afla la picioarele tale,sa ai curajul si hotararea de a te apleca pentru a o lua in brate..si a o pastra .Asta-i inteligenta inimii.

Inteligenta singura, fara aceea a inimii este doar simpla logica si nu e mare lucru de ea.Nimeni nu este proprietarul fericirii,uneori ai norocul sa ai un contract de inchiriere si sa fii locatarul ei.Trebuie sa-i platesti foarte regulat chiria altfel esti evacuat foarte repede.

E foarte greu să ai ceva cu adevărat,să-l capeţi sau să cucereşti.Mai mult ne inchipuim că posedăm decât posedăm.

Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut.Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor
păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.

Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost
până atunci.

-Se spune ca exista un singur cuvant care sa ne elibereze de greutatea si duritatea vietii.Si acest cuvant este dragoste.Si eu cred.Cred in dragostea adevarata,cred in dragoste la prima vedere,cred ca dragoste cucereste totul.Asta nu inseamna ca nu vor fi zile grele,lucruri dificile cu care trebuie sa te confrunti.Dar sa gasesti persoana potrivita si stiind ca iubesti si ea iti impartaseste aceeasi iubire,face lucrurile mult mai usoare.

Fiecare cuvant imi era adresat.Vedeam asta pe chipul ei si in privirea cu care,esuand,incerca sa ma analizeze.Ii vedeam emotia cu care vorbea si stiam cat o durea sa ma vada aici dupa atata timp.

Dar azi era ziua.Azi era ziua in care aveam sa-i explic totul.De ce plecasem…de ce o parasisem dupa acel accident…

Diana point of view

Tremuram.Nu din cauza emotiei,lua-o-ar naiba,ci din cauza prezentei lui.

-Mark…i-am facut semn sa ia verigheta.

Kevin le-a intins cutiuta cu cele 2 verighete si am oftat.

-Astazi e ziua in care viata mea incepe.Ziua in care devin sot.Ziua in care devin raspunzator pentru altcineva decat pentru mine insumi.Raspunzator pentru tine,pentru viitorul nostru,pentru toate posibilitatile pe care casatoria noastra le are de oferit.Astazi,Cristina Duvall,incepe viata noastra impreuna si eu,unul,abia astept.

Isi incheie discursul,punandu-i verigheta pe deget.

Cristina era plina de emotii.Abia putea sa isi tina lacrimile sa nu cada si lua cu atentie inelul din cutie.

-Ti-am dat inima mea si stiu ca vei avea grija de ea.Si o sa te iubesc pana la sfarsitul timpului.Nu a mai rezistat si cu ochii plini de lacrimi,i-a pus verigheta.

Am aruncat o privire spre el si vedeam cum se uita insistent la mine.

-Ok…zic,stergandu-mi lacrimile.Prin puterea investita de…aaa…de 1minuteminister.com,va declar sot si sotie.Mark,poti sa iti saruti sotia.

Am zambit si nu am mai putut rezista sa il vad acolo.In timp ce toata lumea felicita tanarul cuplu,m-am strecurat printre oameni,urcandu-ma in masina si mergand spre local.

De ce naiba venise?De ce dracu nu putea sa ramana acolo,imperechindu-se cu vreo gorila sau girafa?

Naiba sa-l ia.

Invitatii sosira si sala era plina,asa ca ma refugiasem pe terasa de langa lac.

Muzica se auzea destul de tare si imi pertuba gandurile nelinistite.

Am oftat si inainte de a inchide putin ochii,i-am auzit vocea aproape de mine.

-Ce frumoasa e luna in seara asta,zice,uitandu-se spre cer.

M-am intors spre el si l-am privit in ochi.Vorbea serios?

-Petrecerea e in toi…ar trebui sa te intorci.Imi joc rolul rece si indiferent.

Isi cobora privirea asupra mea si am inghitit in sec.

-Am toata noaptea la dispozitie.Spune pe un ton sigur si a ridicat din umeri.Pot sa stau langa tine?

Fii rece.

-Bine…am soptit intr-un final,neschimbandu-mi tonul agitat.

Am ramas in liniste,timp indelungat,in care am privit luna sau nici macar nu stiu ce am privit,insa in niciun caz nu aveam curajul sa il privesc in ochi.

-Imi amintesc prima data cand te-am vazut.Mainile subtiri si parul ud…atunci in balcon…

-Te rog nu fa asta,vocea mi s-a spart si am tras adanc aer in piept.Ai plecat…pur si simplu ai plecat…si acum incepi sa depanezi amintiri de parca am fi cei mai buni prieteni.

Mi-am scuturat capul mecanic,inainte si inapoi.

-Am gresit…

Am pufnit si nervoasa mi-am intors privirea spre el.

-Asta e tot ce poti spune?M-ai lasat singura…mai mult moarta decat vie.Stii cat de mult mi-am dorit sa mor?Sa scap de griji…de suferinta pe care tu mi-ai provocat-o.Ti-am zis adevarul,atunci cand viata se scurgea din mine si tu ai plecat.M-ai parasit ca o carpa…

Si-a presat buzele in timp ce ma privea in ochi.

-Am crezut ca daca incerc sa te ascund de toate astea,sa gandesc ca e mai bine sa te tin departe de zona asta a vietii mele.Imi pare rau ca am crezut ca nu esti destul de puternica pentru asta.

-Cat as vrea sa te cred…dar nu mai pot.Pur si simplu nu mai am puterea sa te privesc in ochi si sa cred ca te-ai intors pentru ca inca ma iubesti…Nu mai pot…

Ceva se rupsese…incet…ca o panza mult prea subtire.

-Si au fost 2 ani.2 ani plini de suferinta,in care ai avut atat de mult timp la dispozitie sa te intorci…poate atunci mai exista o speranta…pentru noi..sa salvam ce a fost distrus de altii.

-Iti este imposibil sa ma ierti?A spus cu o voce mahnita,pe un ton vinovat.

-Nu.Imi este imposibil sa uit.

Am calcat furioasa pe acceleratie.Nu stiu incotro ma indreptam.Spre nicaieri poate.Spre Rai,Infern…nu stiu.Oriunde.

Cand se destrama un suflet,se destrama totul.Visele pier,ca si cum nu ar fi existat…speranta fuge de lumina si se ascunde adanc in intuneric inca nimeni vreodata sa mai creada in ea.

Realitatea ma izbise ca o tona de caramizi in moalele capului.Acul vitezei crestea

din ce in ce mai mult si simteam adrenalina cum mi se scurge prin vene.

Puteam sa mor acum…acest gand ma bantuia in momentul asta.

O moarte rapida si as scapa de tot.Dar nu…gandurile astea ramasesera acolo,intr-un colt intunecat,in capul meu.

Fie ca voiam sau nu,chipul lui imi staruia mereu in minte.Viata mea prelungea incontinuu acelasi moment,uneori mi se parea ca ziua de ieri se repeta la nesfarsit,ca se spun aceleasi vorbe,ca se fac aceleasi fapte.

Sincer,nu stiam unde ma aflam.Si nici ca voiam sa aflu.Treceam pe langa niste case si simteam cum aerul rece imi inunda plamanii.

Nu stiu daca mai fusesem pe aici vreodata,dar totusi mi se parea cunoscut.Forma caselor,pozitia lor.

Si atunci realitatea situatiei ma lovi ca un fulger.

In loc sa fug de amintiri,eu conduceam ca o nebuna direct in intampinarea lor.

Am pus o frana brusca,incat m-am lovit puternic cu pieptul de volanul masinii.

M-am uitat prin jur…totul era pustiu…liniste.

Si apoi am recunoscut-o.Casa.

In fata portii,era un semn”De vanzare”cu un numar de telefon la dispozitie.

O vindea…vindea casa amintirilor noastre…

Am deschis portiera si intr-o fractiune de secunda eram deja in curtea mult cunoscuta.Stejarul sub care stateam sprijinita si citeam,era in acelasi loc.Totul era la fel..dar totusi diferit.

Am pasit pe scarile de lemn,ajungand la usa.Nu stiu ce m-a determinat,insa nu am mai apasat pe soneri,ci am intrat direct inauntru.

Mirosul imi parea asa de cunoscut,sau poate imi era invocat doar de mintea mea proasta.

Am sters cu mana praful de pe masuta de cafea.Parca ii simteam prezenta…asa..ca un aer rece ca imi dadea fiori.

Trebuia sa plec…trebuia sa plec…spre nicaieri.

Sunete line au inceput sa se prelinga din camera din fundul holului.Stiam ce era acolo…pianul.

Amintirile erau mult prea dureroase..si de aceea mintea imi juca feste.Imi dadea inchipuiri cu el…il simteam undeva aproape.Mult prea aproape.

Am facut un pas.Am facut doi…si tot asa,urmarind sunetul.Imi era cunoscuta melodia…mult prea cunoscuta.

[Boy]:There were nights when the wind was so cold
That my body froze in bed if I just listened to it right outside the window

Vocea se auzea dinauntru si nu am stat pe ganduri,deschizand larg usa.

[Girl:] There were days when the sun was so cruel
That all the tears turned to dust and I just knew my eyes were drying up forever

S-a oprit pentru un moment,insa eu am continuat sa cant,in timp ce inaintam spre el.

[Both:]

I finished crying in the instant that you left

And I can’t remember where or when or how

And I banished every memory you and I have ever made

[Boy:]

But when you touch me like this (touch me like this)

And I hold you like that (hold you like that)

It’s so hard to believe but it’s all coming back to me now

[Girl:]

It’s all coming back

It’s all coming back to me now

[Boy:]

There were moments of gold and there were flashes of light

There were nights of endless pleasure

It was more than, baby, laws allow-baby, baby!

If I kiss you like this (kiss you like this)

And if you whisper like that (whisper like that)

It was lost long ago but it’s all coming back to me

If you want me like this (if you want me like this)

And if you need me like that (if you need me like that)

It was dead long ago but it’s all coming back to me

It’s so hard to resist and it’s all coming back to me

I can barely recall, but it’s all coming back to me now

[Girl:] It’s all coming back to me now

[Boy:] We forgive and forget

[Both:] And it’s all coming back to me now….

-Promiti sa ma iubesti?Spun,pe o voce tremurata,asezandu-ma in poala lui.

-Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără să ştiu nici cum, nici de ce te iubesc aşa, pentru că nu ştiu altfel. Unde nu eşti tu, nici eu nu mai sunt.Si atata timp cat o sa ma vrei,o sa te iubesc.

-Pentru totdeauna.

-Pentru totdeauna e perfect.

Viata noastra e ca o serie de imagini.Trec pe langa noi ca orasele de pe autostrada. Dar uneori un moment ne uluieste cand se intampla si stim ca acel moment e mai mult decat o imagine.

Stim ca acel moment,fiecare parte din el,va trai….pentru totdeauna.

Sfarsit

Responses

  1. Melodia se numeste Meat Loaf-It’s all coming back to me.Am gasit-o foartee greeu,cautam o melodie care sa fie cantata la pian,dar in acelasi timp sa aiba si versuri,in special cantate de o fata si un baiat.Si asta mi s-a parut cea mai potrivita.
    Puteti asculta si versiunea lui Celine Dion.Si aia e minunata:*.
    kisses!

  2. wow, nu-mi vine sa cred ca s-a terminat:|
    vreau sa te felicit ca ai avut curajul sa te apuci de scris si sa-l pui pe un blog..
    dar mai ales pentru ce ai putut sa scrii
    acum cred k o sa iei o pauza si te vei mai apuca de scris nu?
    cel putin eu asa sper

    • multumesc gaby pt cuvintele tale:*:*.ceea ce voi scrie de acum,voi scrie pentru mine.nu stiu daca voi mai posta undeva.

  3. capitolul asta e trist si nu doar pentru ca D. sufera mult la inceput, ci si pentru ca e ultimul capitol,
    sincer, cand am citit prima oara capitolul asta ajunsesem pe la jumatatea lui si ma enervasem:)) si imi venea sa-l las balta:”>
    adik el era plecat, apoi ea nu vrea sa-l ierte, si era foarte hotarata in privinta asta, si chiar credeam ca nu se mai impaca..adica…era ultimul capitol si mai era putin de citit si nu vedeam cum ei se pot impaca in cateva randuri.
    si trebuia sa se impace..adik e „pentru totdeauna”, asa se numeste si asa speram ca vor ramane si ei…vor ramane impreuna pentru totdeauna:x
    iti dai seama k atunci cand am vazut k de fapt eu ma inselam, si k ei vor ramane impreuna am zis k un sfarsit mai bun de atat nici ca se putea
    stilul tau de a scrie e uimitor si te face sa simti si tu prin ce trece personajul, cel putin la mine a functionat.
    intotdeauna stiam k poti face k acel decor pe care tu ti-l imaginezi sa-l transpui atat de bine incat sa stim exact ideea ta
    sincer imi pare foarte rau sa aud ca nu vei mai publica ce vei scrie…mie imi place ceea ce faci.si chiar as vrea sa mai citesc..dar inteleg daca nu se poate
    sper k nu m-am repetat…si de asemenea sper k te vei mai gandi la partea cu publicatul
    pana atunci muult succes in ce o sa faci…si ne auzim pe mess:))
    >:D<:*:*

    • cathy:*.Cineva mi-a zis sa renunt la stilul asta de a soca lumea la fiecare capitol :)),ca e imposibil sa nu fie capitol in care actiunea sa mearga bine si frumos si se intampla ceva care da totul peste cap.si cred ca am sa-i dau dreptate:)).
      diana a suferit mult intr-adevar,dar a invatat multe din tot ce i s-a intamplat.
      „Te doare sufletul? Bucură-te! Va veni un timp când n-o să te mai doara”-chiar daca nu a crezut,pana la urma destinul i-a adus impreuna,fara sa se astepte nici unul sa se mai revada vreodata.
      si ceea ce ai zis tu ca stilul meu de a scrie te face sa simti si tu prin ce trece personajul a fost exact ceea ce voiam sa simta fiecare cititor si ma bucur ca tu esti printre putinii dintre ei.
      in ziua aceea in care am decis ca nu voi mai publica nimic,eram foarte suparata si gandurile mele erau foarte sigure,insa cum eu ma razgandesc pe moment si imi schimb deciziile foarte repede,e posibil ca totusi sa continui sa public cate ceva.
      mult succes si tie:*:*
      te pup scumpa si normal ca vorbim>:D<:*

  4. Imi pare tare rau ca nu am comentat cand ai terminat ficul. Am intrat acum si am vazut. Ma simt rusinata, ti-am citit frumoasa poveste, m-am emotionat alaturi de Diana, am visat impreuna cu minunata lor relatie. Probabil, de fapt mai mult ca sigur, era perioada cand incepea bacul atunci, si nu am avut cand. De fapt, cam toata vara a fost o nebunie totala cu bac si rezultate si admiteri si drumuri, decizii..
    M-a tinut cu sufletul la gura ultimul capitol, si chiar inclinam sa cred ca va fi un final trist, ceea ce m-ar fi facut si pe mine la fel. Imi pare rau ca ROb n-a fost alaturi de ea cand avea nevoie, dar il inteleg. Ma bucur enorm ca in sfarsit au ramas imrpeuna, asa cum meritau ambii, dupa cate au avut de infruntat. Mi-a parut rau de Dan, mie imi era drag, poate pentru ca semana cu Bred, tipul de personaj care vrea sa para dur, dar in interior are un suflet unic.
    Mereu am fost curioasa sa stiu cum arata personajele in mintea ta, in special Diana, Dan.. pe Rob ni-l putem imagina usor :)) Poate vei posta imagini cu ei.
    Regret ca ai luat decizia de a nu mai publica pe blog viitoarele scrieri, dar te inteleg, pe de o parte. Ai muncit si ai pus suflet in „Pentru totdeauna” si meritai sa auzi aprecieri si cateva cuvinte frumoase la sfarsit.

    Te pup si iti doresc tot binele din lume! Sa nu iti irosesti talentul, chiar daca nu vei mai posta aici, sa nu te opresti din scris !

    • Sincer…ma asteptam ca tu sa fi renuntat,la fel ca majoritatea dintre cititori:(.Nici nu stii cat de mare mi-a fost surprinderea cand am vazut parerea ta.:D.Te cred si te inteleg ca nu ai avut timp…si eu am un an greu si am inceput in forta deja.Si cu siguranta ai fost foarte stresata cu bacul si admiterea,asa ca te inteleg perfect.Nu am avut intentia de a finaliza cu un sfarsit trist,desi actiunea si decursul ei prevedea asta.Dan,spre deosebire de Bred nu a avut destul sange in el,ca sa mai continue si a dat bir cu fugitii.Cand a fost vorba de sentimente mai puternice,l-a cam debusolat intensitatea lor si faptul ca a fost si prieten cu Rob si tot ce a intervenit intre ei,a luat decizia de a se indeparta de toata lumea,ceea ce a fost gresit.
      Poate…daca timpul o sa fie bun cu mine,o sa existe un capitol surpriza despre ceea ce l-a determinat sa plece si de ce s-a intamplat in tot acest timp.
      Asa cum i-am spus si lui Cathy,totul e posibil…deci si faptul ca as mai putea publica ceva,insa totul pe parcurs.Cat am fost plecata…am scris..si nici acum nu am renuntat,dar am fost ft dezamagita ca am vazut doar putine pareri,dar nu-i nimic.
      P.S.:nici eu nu am avut timp sa citesc ultimele 2 capitole la tine,dar promit ca o voi face..celelalte le-am citit,si chiar dak nu am mai comentat nimic,sa stii ca mereu voi ramane o cititoare fidela :*.

      Te pup si eu iti doresc la fel.Mult succes la facultate !:*

  5. Nu am renuntat, ar fi fost culmea sa o fac la sfarsit. daca nu mi-ar fi placut povestea si nu m-ar fi emotionat, nu as fi citit de la inceput. eu nu sunt pe principiul „pofta vine mancand”, sau.. „cititnd”, in cazul acesta. de la primele randuri imi dau seama daca ceva merita atentia mea sau nu. cum a fost si cu ficul tau.
    Un capitol surpriza, poate din perspectiva lui Rob , ar fi genial.
    Crede-ma ca te inteleg perfect la partea cu dezamagirea ca putini s-au preocupat sa iti spuna doua cuvinte la final. Ceva asemanator am patit si eu cand am terminat Hazard Games, multi m-au dezamagit, persoane cu care am mai vb pe mess, si care chiar credeam k le pasa si le place ce scriu. asta e. dar se pare k nu mi-a fost invatatura de minte, de m-am apucat de altceva acum. alta poveste. vocile din capul meu care imi dictau randuri sunt de vina, si imposibil de infruntat :))
    te pup si mult spor in noul an scolar!

    • :)).O data ce iti place ceva,nu renunti asa de usor..parerea mea.Lasa..foarte bine ca te-ai apucat de altceva,asa ne mai onorezi cu o poveste scrisa de tine.Te cred la partea cu vocile…si la mine e tot la fel.Chiar nu mai stiu ce sa fac cu ele:))
      Merci pt urare>:D<:*

  6. l-am recitit, nu dor capitolul asta, ci tot ficul
    imi era dor sa mai citesc ceva scris de tine…si cum lenea era mare pe capu meu9trebuia sa invat pentru maine ca ma duc la meditatii:)) ) m-am apucat sa recitesc:x
    e atat de placut sa-ti reamintesti ce-ti place:x

  7. mi-e asa dor sa mai citesc ceva scris de tine 😦 kisses, sper ca esti bine

    • Mda..stiu.Nu am mai dat niciun semn,spre rusinea mea.S-a cam ales praful de blog,my fault, si la fel si de inspiratia mea.Am avut o perioada de „hibernare” si ma gandeam acum cateva zile sa ies din barlog si sa mai postez cate ceva.Sper sa imi revin cat de curand si sa ma intorc cu forte noi :)).ma bucur ca mai vad ceva activitate pe blog,nu ma asteptam,mai ales ca nu am mai intrat de foarte mult timp.
      pupici :*

  8. Buna…am un blog pe care promovez ficuri si vreau sa te intreb daca vrei sa-ti promovez si tie ficul. Aici ai blogul meu http://ellaangelofhope.blogspot.com/ Daca vrei sa-l pun si pe al tau trimite-mi un email la id_angelhope@yahoo.com cu rezumatul, linkul si nickname-ul tau. Mult succes in continuare.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: